Destiny.....you sexy thing

Din intamplare am ascultat aceasta piesa si mi-am adus aminte de clipul de mai sus.... Da, story of my life:))....

...

"La multi ani robotel! Sa fii fericit!"

Era visul meu pe ziua de azi....ca de obicei, neimplinit.

It's a kind of magic

Trei feţe
de Lucian Blaga

Copilul râde:
"Întelepciunea si iubirea mea e jocul!"
Tânarul cânta:
"Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!"
Batrânul tace:
"Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea!"

Primul semn: ora 6.15 dimineata, statia de tramvai.... Intr-o miscare somnoroasa a pleoapelor am dat de un puf ce tremura in gerul de afara. I-am urmarit plutirea curioasa si mi-am dat seama ca e un fulg mic de nea. Era singurel si jucaus. A fost un moment magic. Si atunci mi-a ras sufletul pentru prima data (pe ziua de azi).

Al doilea semn: strada mea, ora 18.05(aprox)....Imi saltam pasii ravasita spre casa cand am zarit o inima desenata pe capota unei masini. M-a fulgerat versul blagian "Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea!" si sufletul meu a ras a doua oara.

Al treilea semn: etajul I, putin dupa incidentul din strada... La o cotire brusca ochii mi-au cazut pe o forma ciudata in zapada de afara. Era un inger....cel mai frumos vazut vreodata prin simpla puritate a jocului copilaresc din spatele sau....Iar sufletul meu a ras pentru a treia oara...

Cerere

"Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!"

Oficial sunt obosita de mine si de tine.
De ce ti-e atat de greu sa cobori cateva trepte pana la inima? De ce iti face placere sa imi bantiu mintea precum vanturile din "Wuthering Heights"? De ce nu vrei tu sa ramai o amintire blanda a ceea ce a fost odata si nu va mai putea fi?

Uite, daca te dau de trei ori peste cap nu te transformi intr-o amintire curata ce se prelinge incet si picura insesizabil in cavitatea inimii?

Final countdown

Amr foarte putin...Asa ca VST....desigur cu schimbarile de gen aferente:))

Niste nori in cafea

I had some dreams.....
they were clouds in my coffee...

Ai reusit inca o data sa ma strivesti sub talpa indiferentei tale de dobitoc innascut. Ma simt atat de umilita si mai ales proasta, incredibil de proasta. Nu stiu ce magnet ma atrage atat de irezistibil catre tine. Sunt constienta ca nu esti demn nici macar de o secunda din timpul meu sufletesc, si totusi imi umplu ceasurile sufletului cu atomi din tine, dintr-un tine vazut desigur din prisma mea (atat de ireal deci). Inteleg foarte bine ca ai plecat din anotimpul meu, si totusi te caut sub toate frunzele din mine si mangai ore intregi urma pasilor tai pe aleile noroiase ale sufletului. E ca si cum as trai cu realitatea crustata pe constiinta si as refuza sa o vad. Stiu ca trebuie sa te las in urma, intr-un timp trecut, dar mereu se intampla ceva care mi te azvarle in cale in bucati aproape insesizabile. Si stiu ca aceste fapte banale se numesc doar coincidente, insa eu le vad ca niste semne ale destinului, de parca povestea noastra e menita sa se incheie intr-un alt anotimp, nu acum..... Totul se rezuma la prostia mea de a ma capacita sa cred in ceva ce nu este.

Dimineata asta am indraznit in mod stupid o apropiere. La inceput chiar a fost inocenta, pur amicala, dar pe masura ce conversatia noastra banala inainta m-am aprins, m-am entuziasmat singura...pentru nimic. Nu mi-ai promis nimic, doar eu am intrevazut intre randurile tale toate sperantele din lumea asta cred. In ochii mei atarnau deja toate visele unui viitor apropiat si te-am crezut cand mi-ai spus ca revii dupa o tigara, chiar te-am crezut....Am asteptat cu sufletul usor sa imi scrii ca esti, dar nu te-ai mai intors la mine, desi stiu ca ai fost in fata calculatorului si ai preferat sa te joci un joc stupid. Pe masura ce sentimentul de abandon si dezinteres total mi s-a inflitrat in minte, sufletul atat de luminat si de usor mi s-a intunecat cu violenta. M-a durut enorm golul din stomac. M-a durut prostia cu care am crezut in nimic, prostia cu care m-am agatat de un fir delicat de vis. M-au durut randurile cartii pe care ma chinuiam sa o citesc doar ca sa evadez din cotidian. In mod ironic m-am regasit intr-un personaj care nu vroia sa accepte realitatea (cum am putut sa dau tocmai de aceasta carte acum?!). M-a usturat pe constiinta amintirea acelui "turn the page" pe care l-am intreprins saptamana aceasta.....Si m-am simtit umilita. Da, asta e cuvantul, umilita, injosita, cu inima calcata in picioare fara cea mai mica urma de remuscare.
Inca o palma de la destin si inca din initiativa mea. O merit din plin. Asa imi trebuie daca in dimineata asta am vazut nori pufosi plutind in ceasca cu cafea...niste iluzii...

Game over

Azi mi s-a pus pata. M-am saturat de imbecilitatea cu care inca ma agat de un vis terminat. Gata!
Am ascultat "Cantecul lebedei" ca un memento, "Cimitir de amintiri" ca un fel de requiem , apoi "Who needs love?" si am intors pagina....

Viziuni

"Hey now, hey now, don't dream it's over..." - asa a inceput sambata. Cu aceste cuvinte a hotarat radioul sa imi ureze buna dimineata.
" Ha, ha!" - i-am raspuns somnoroasa in timp ce bajbaiam dupa ibricul de cafea.
Apoi, ca nici din intamplare sa nu am macar o dimineata normala, am constatat cu stupoare ca dragii mei parinti m-au lasat si fara paine....Si asa am ajuns cu parul ciufulit (periat pe alocuri), cu ochii umflati de nesomn si cu un chef imens in alimentara de la colt. M-am strufocat putin sa aleg painea ideala dintre mormanele aruncate pe raft, chipurile sa treaca timpul pana vanzatoarea isi face numarul cu nu stiu ce amica de la care vroia sa scoata promisiunea unui comision, pe urma m-am agatat de o paine la fel de banala ca si mine si m-am intors spre casa de marcat. A fost cea mai gresita miscare a zilei pentru ca intamplator ochii mi s-au fixat pe un sir de Mos Craciuni aliniati frumos chiar langa raftul de paine... Si asa mi-am amintit ca amr foarte putin pana la Craciun. Ah da, frumoasele sarbatori.....Dar gandurile care ma navaleau au fost risipite de ochii plictisiti ai vanzatoarei care printr-un semn al capului m-a intrebat ce poftesc. I-am trantit painea pe pult si am platit in timp ce glasul meu interior ii urla: "Vreau si eu un sapun de lux si o sfoara!", apoi am iesit evitand sa privesc spre sirul multicolor cu sclipiri vesele.

Pe strada pustie au inceput sa se ingramadeasca in clipa de fata toate gandurile pentru care din nefericire nu am gasit niciun element perturbator...Primul gand care mi-a zguduit creierul a fost "decembrie= plus 1". La naiba, acelasi film vechi va rula in ziua cu pricina si eu va trebui sa zambesc( ca de fiecare data) si sa multumesc tuturor pentru gratulari. Nu intrevad nimic nou si inedit de fericitul eveniment. Apoi o sa intram in marea agitatie a sarbatorilor- aceeasi agitatie stupida. Curatenia generala de acasa! Din start nu are noima pentru ca e lucru stiut ca de cum primim vacanta/concediul inchidem usa dupa noi si plecam la sat. Si atunci pentru ce? Din masochismul de a efectua o munca in plus, probabil. Si daca tot m-am antrenat in scuturatul covoarelor, aspirat si sters praful de cum ajung la sat pot sa ma apuc de treaba asta sublima de gospodina. Mai ceva ca in Evul Mediu! Ingerul casei (adica eu) o sa efectueze intr-un timp record toate aceste indatoriri, pana salele ii amortesc si il dor si oasele pe care nu le are. Pe urma o sa mergem cu tata la vanatoare de brazi. Mereu visez la un brad des si frumos si mereu ne alegem cu un bat tepos cu cateva crengi jalnice si labartate care numai ne incurca trecerea pe hol. Saloanele, un alt vis de invidiat! Aceeasi bafta o avem ca si la cumpararea bradului: ori lipsesc cu desavarsire, ori gasim doar sortimente dubioase, cu gust interesant. Dar durerea mea legata de saloane e bivalenta, caci si legatul lor intra in atributiile mele. Urasc sa leg saloane, dar pentru ca dragii mei parinti urasc treaba asta si mai tare s-au gandit sa-mi predea stafeta in numele anilor sacrificati cu aceasta indeletnicire pe cand eram copil si creadeam in mitul bradului adus de Mosu'. Si dupa chinul meu cu saloanele o sa urmeze actiunea impodobitul bradului. O sa ma imbarbatez sa ies in holul friguros si o sa ma amagesc cu niste colinde( crezand in mod eronat ca spiritul sarbatorilor ma va inunda cu caldura ce lipseste din hol) in timp ce saloanele zboara la nimereala pe crengile bradului anemic. Mereu fac pauza intre saloane si globuri, pentru ca, oricat
de mult incerc sa ma conving ca o sa reusesc sa indeplinesc misiunea fara oprire, corpul meu imi demonstreaza contrariul. Cand nu imi mai simt degetele intru in camera si ma incolacesc pe teracota, apoi dezamortita putin imi fac curaj sa continui. Dupa terminarea bradului o sa ies in bucatarie sa vad cum stam la capitolul "meniul de sarbatori"(mereu aceleasi feluri de mancare). Am renuntat sa mai vin cu idei noi. Nu am noroc la retete de pe net. Mereu le lipseste vreun ingredient esential sau poate mie imi lipseste talentul de a le realiza cu succes. Ei, si dupa o munca sisifica ma pot si eu spala si pot sa astept nimicul....adica trecerea monotona a zilelor de sarbatoare: aceleasi filme la televizor, aceeasi muzica la radio, aceleasi cadouri stupide sub brad (sosete si papuci de casa:)) ), aceeasi vorbarie goala, aceiasi nervi, aceleasi regrele si melancolii, acelasi gust amar al bauturii, acelasi feeling de solitudine desi sunt inconjurata de apropiati, aceleasi mesaje siropoase, aceleasi urari lipsite de continut.....Si pe urma 31 decembrie......ohhhhh.....dar asta e o alta poveste.....
La radio mergea "California girls", iar eu ma chinuiam sa desfac painea cumparata. Era timpul sa imi incep ziua de sambata....

Amar

Scarba de viata - cu atat am mai ramas. In fiecare dimineata deschid ochii fara chef, ma ridic cu amaraciune si stau cateva clipe bune cu capul aplecat, apoi imi tarasc fiinta in existenta mecanica.
Stiu ca nimic spectaculos nu ma asteapta.Mereu aceleasi lucruri purtand doar alte masti si peste tot planeaza constiinta esecului. Si daca prin ceva minune se intampla sa am vreun succes de o ora, incatarea acelei clipe va fi sufocata de zeci de ore de amaraciune si umilinte.
Am ajuns sa ma plimb ca o marioneta printe miile de secunde de asa-zisa viata. Ma las manuita de acea forta mult mai puternica decat vointa mea, acea forta care mi-a demonstrat in repetate randuri ca AICI nu eu hotarasc asupra vietii mele. La ce bun sa ma mai impotrivesc?
Incet o sa uit de mine, de visele mele, de marile asteptari, de petele de culoare din viata. O sa ma transform intr-o umbra gri care in mod bizar e infipta in trotuar.
Numai amintirile ma mai ustura ca niste rani deschise.....

Astept amnezia totala....

Can you fix it?

When I was little dad used to help me a lot by repairing the insignificant things which surrounded me and my special world. There was always something stupid to repair: a doll house, a chair, a bed, a table.
You know, I had a very fertile imagination and my doll house looked like a frame of some strange real home. This is why dad was a permanent handyman around the mini-house of "Sweet" family(that was my doll's surname) being paid in hugs and smiles. Every maintenance had the same rite. I always asked him in a flattering manner to help me, he always said no, then I started to beg and cry so painfully that he always ended up taking his tools and trying to solve my vital problems.
It was a very comforting feeling of knowing that I could always count on him. He was there for me no matter what.
He used to be an animated component of my world....Now he is just a decorating component of it... Time always destroys human relationships.

I sometimes look at him and I see in his eyes the unsaid question "What's wrong?". I want to go to him and say "My heart is broken. Can you fix it?", but I just walk away silently because I know that he doesn't have anymore the magic toolbox or the skills to fix something in my life.

Reamonn - Star

Asculta mai multe audio diverse

And everybody knows my feeling of a LONELY DAY

And if you go, I wanna go with you
And if you die, I wanna die with you
Take your hand and walk away....

Replica la un articol despre umor

"Love hurts"- cu melodia asta am pornit spre serviciu azi dimineata. Ironie curata! Cred ca Dumnezeu era pus pe glume ( ca sa folosesc ideile dintr-un articol citit astazi pe blog ;;) ), dar umorul Lui e cam negru in ceea ce ma priveste pe mine.
Eram deja cu capsa pusa. Desi dimineata m-am trezit fara dureri sufletesti, doar cu usoara stare de "nu am chef azi", in tramvai nu stiu prin ce miracol am reusit sa ma "pufnesc". Si atunci a mai cazut peste mine si "rasul" matinal al Lui Dumnezeu....Si dai cu "Love hurts, love scars, love wounds and mars/Any heart not tough or strong enough/ To take a lot of pain, take a lot of pain..". Am ascultat cu stoicism (sa zic asa) intreaga suferinta cantata cu voce ragusita incercand sa iau lucrurile ca atare, fara tragedie. Imi ziceam ca e doar o coincidenta. N-are Dumnezeu chef de glume chiar luni la ora 6.30. Dar mi-am dat seama repede ca m-am inselat in momentul in care au rasunat si blandele vocalize ale lui Geri Halliwell "The sun is going down on me/As she surrenders to the sea...". Am crezut ca tampesc. Dar ca sa rad impreuna cu Dumnezeu mi-am astupat urechile sufletului si m-am antrenat intr-o vorbarie goala cu colega de langa mine.....Palavrageala curata- iata rasul meu intors spre chicotul dintre nori. Numai ca am impresia ca Lui Dumnezeu ii place sa rada ultimul....caci la intoarcere, asa inainte de destinatia finala, m-a blagoslovit cu melodramatica Whitney si "If I should stay, /I would only be in your way. /So I'll go, but I know /I'll think of you ev'ry step of the way. /And I will always love you". SIC! Asta numesc eu umor curat!:))

Ca intr-o poveste moderna

"NU STIU!" - final deschis.

Si de acum poate incepe speculatia si visarea amagitoare...

Requiem for a dream

Nu mai vreau sa fiu om. E prea lung sa fii om si e prea intens.
De ce nu te lasa in nefiinta sa alegi? De ce nu te intreaba nimeni "Ce vrei sa te nasti?" (asa stalcit cum suna)? Si asa viata te zguduie dupa bunul sau plac, macar pielea in care te incorseteaza sa te lase sa ti-o alegi singur...asa ca la piata.
Uite, daca pe mine m-ar fi intrebat cineva atunci ce vreau sa fiu as fi spus dintr-o rasuflare frunza....

As vrea sa fiu o frunza, o frunza de nuc cu nervuri serpuitoare si cu parfum amarui. Sa ma nasc intr-o zi oarecare de primavara (sa zicem vineri) asa din senin, fara gemete si scranceli, fara doctori sau moase si de prea mult drag mama creanga sa refuze sa imi taie cordonul ombilical. Sa am o mama inalta cu brate puternice ca sa ma poata ridica spre cer mai mereu si sa ma fereasca de ochii gri ai oamenilor. Sa cresc de-un verde crud orbitor pana la inceputul verii. Primavara sa imi fie copilaria cea fericita, decorata cu matisori si vant si ploi, iar vara, in arsita cumplita, sa imi traiesc adolescenta. Sa zaresc intr-o dimineata senina in bratul altei mame o frunza lunga, cu pleoape ademenitoare si sa ne iubim jumatate de vara. Sa ma paraseasca pentru o vrabie vicleana si sa sufar cumplit de prima deceptie amoroasa, apoi sa imi jur ca nu o sa imi mai dezlipesc ochii de pe cer pentru sentimente efemere. Sa ma scald in sudoarea verii pana incep sa imi apara primele pete de batranete cand intru intr-o melancolie acuta si iremediabila (sic!). De prea multa intelepciune sa incep sa ingalbenesc si sa ma garbovesc, sa ma lase incheieturile si sa o aud pe mama cum ma plange noaptea stiind ca se apropie ziua in care trebuie sa imi dea drumul. Apoi intr-o dupa amiaza rece de inceput de octombrie, un vant puternic sa ma smulga din bratele mamei. Sa o vad cum se apleaca dupa mine intr-o incercare disperata de a ma salva, dar in zadar. Si sa cad pe iarba printre alte frunze unde dupa o agonie de cateva zile sa ma usuc pana la ultimul nerv. Intr-o zi fara ploi cineva sa ma arunce intr-un morman de alte cadavre in putrezire si sa imi dea foc precum marilor conducatori din vremurile de demult. Sa ma transform intr-un rotocol de fum amarui pe care vantul sa il imprastie in aer soptindu-mi epitaful. "Memento mori"....

Azi

Fac ce fac si mereu ma intorc la aceasta melodie. Hitul vietii mele!

Azi dimineata am ras. A fost un raset hidos. Nimeni nu i-a sesizat uratenia, dar eu am stiut ca e "rasul-plansului" (ca sa inovez cliseul stanescian), doar o incercare banala de a camufla tristetea sufleteasca.

Azi am baut vin doar ca sa imi inec gandurile si sa imi provoc o stare euforica de fericita uitare, doar ca sa arat lumii ca sunt binedispusa.

Azi am plans mai putin. Toata ziua mi-am impus sa fiu tare pentru ca "I'm a supergirl, and supergirls don't cry".

Azi mi-am scos de la naftalina sloganul atat de cunoscut:"Depaseste momentul!" si am incercat sa il zgarii pe peretii inimii.

Azi....azi...azi...

Acum sunt singura si nu mai trebuie sa demonstrez nimanui nimic. Imi impachetez sloganul rasuflat, imi sterg zambetul fals, ma dezbrac de armura de supergirl ....si plang....

Asculta, e cantecul lebedei!

Bitterblue

"Stupid, stupid, stupid!!...And don't forget you're stupid!"- sunt cuvintele pe care mi le spun de jumatate de zi, insa fara vreun rezultat. Durerea ma macina in continuare la fel de inuman.
La naiba, cred ca imbatranesc si de aceea am reactii intarziate. Ieri m-am intors ca si frunzele uscate- doar cu o amintire amara a ceea ce a fost, si eram inca incantata ca nu ma afecteaza pe cat am crezut, dar azi m-am trezit cu un nod mare in gat.
Nici macar nu stiu pentru ce plang. Nu te pot invinovati, nici tu nu cred ca ai vrut sa fie asa. Pur si simplu asa a vrut destinul care de la bun inceput mi s-a pus inainte-mi de-a curmezisul. Si totusi esti prost pentru ca te-ai purtat ca un strain cu mine, desi venisem doar pentru tine, plina de sperante si vise puerile. Insa eu sunt si mai proasta pentru ca m-am lasat prostita si a doua oara.

Nu-mi vine sa cred ca iar am cazut din inalta lume a iluziilor. Iar mi se intuneca orizonturile si ma doare playlistul de pe calculator, iar imi zgarie trupul tacerea lucrurilor, iar ma dor amorezii incolaciti de pe strazi si iar ma tarasc pe strazi cu pasi desirati.
Ar trebui sa fiu mai precauta, sa am capul in nori, dar picioarele pe pamant.....

"Cu noi ce va fi?" Si mie mi se pare ca suna teribil de stupid acum, dar au fost singurele cuvinte pe care le-am gasit in mine atunci. Intr-adevar, ce era sa zici?! "Nu stiu." Ma intreb daca era un "nu stiu" sincer sau pur si simplu lasitatea de a spune ceea ce era evident.

Si de maine iar nu am niciun motiv sa ma trezesc, nicio speranta, nicio bucurie. Sablon stupid si viata asta a mea! M-am saturat!

SOS

Pe culmile disperarii imi urlu mut necazul.
Salveaza-ma de mine!!!!!.....

-Ah, e prea ilar!-chicoti in cerul gurii ecoul.

The hangover

Octombrie a inceput in forma...

Era vreo opt si ceva dimineata cand m-am trezit. Ma sageta o durere cumplita de cap, patul il simteam inca un carusel si aveam gustul amar al berii pe toata suprafata limbii. Am deschis ochii cu greu si primul lucru care m-a izbit erau hainele mele rasfirate in jurul meu. Nu intelegeam inca nimic, era prea devreme pentru mintea mea. Am ridicat o mana sa imi masez fruntea si cu stupoare am dat de un inel de la bere pe inelar.....Si brusc m-au asaltat o sumedenie de flashbackuri: acei pasi ca de plimbare pe luna, incercarea de a merge drept, cu demnitate, romantismul din fata unui wc public, logodna la misto cu inelele de la Ciuc, lectiile de franceza, povestile incoerente despre literatura, straduinta de a pronunta cuvintele corect cand limba mi se impleticea in gura, incordarea cu care am coborat scarile barului, implorarile inutile, nervii, un vers dintr-o melodie, lupta cu gravitatia in timpul debarasarii de blugi, incercarea de a scrie mesaje cand nu vedeam butoanele, ameteala care m-a lovit cand am pus capul pe perna, blugii aruncati la nimereala pe scaunul de la birou....
Si totusi restul hainelor cum au ajuns langa mine?

Turn the page

Here I am, on the road again,
There I am, up on the stage
There I go, playin' star again,
There I go, turn the page..

Da, i'm playing star again. In fiecare dimineata, de luni pana vineri, imi aleg cu grija costumul de scena din dulap, imi rujez un zambet minunat pe buze si cu pasi duiosi pornesc sa imi joc rolul cat pot eu de bine.

Versuri despre om

Boala
de Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.

Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.

Septembrie

1 septembrie!!! Ma inchin si iti spun bine ai venit cu arsenalul tau de vreme rece si ploioasa. Salut valiza ta plumburie pe care o tarasti pe aleile cerului, sudoarea ta rece care se perlinge de pe fruntea-ti innorata, respiratia grea cu care indoi copacii si posomorarea pe care o aduci pe fetele celorlalti. Deschid larg toate ferestrele sufletului si ma asez in pragul usii sa te intampin...

Toamna din mine se plimba mana in mana cu toamna de afara....

Scrisoare catre Fat-Frumos

Asculta mai multe audio Muzica

"Te urasc Fat-Frumos,
Te urasc in numele tuturor calculatoarelor din lume
Tastez numele tau, si mii de pagini imi vorbesc despre tine
Si tu nu esti nicaieri Fat-Frumos"...

Anatomie in fond

Am capul calendar si gandurile-mi sunt zile tivite cu lana amintirilor...
In marea ochilor isi implanta unghiile rogvaiv curcubeie incovoiate...
Gura mi-e fantana adanca de suspine si ecouri mute...
Doua urechi muzicale surde mi se pitesc dupa o claie de par tern...
Un trup de clepsidra isi macina praful de vise neincetat
In timp ce patru tentacule nesigure pipaie pamantul si aerul ...

Obosit de atatea modelari, sufletul isi picura secundele in clepsidra...

Sst! Auzi corbii? Se invart pe cer din nou...
Anunta toamna croncanind NEVERMORE....

Dimineata unui depresiv

Ieri mi s-a intamplat ceva ciudat ca sa zic asa.

Dimineata m-a intampinat cu aceeasi monotonie ca de obicei. Bruiajul etern al porumbeilor (care nu vor sa renunte la ideea de a intra in casa) m-a smuls din letargia fericita in care levitam si m-a aruncat direct in valtoarea aminitirilor de care incerc zadarnic sa ma descotorosesc,.In acel iures de imagini obsedante era inutil sa incerc sa adorm - am invatat acest lucru din experiente anterioare- asadar m-am ridicat din pat si am pasit in rutina zilnica : baie, calculator, bucatarie, calculator....Nu am uitat sa salut ziua cu melodia obisnuita "Bittersweet symphony" si nu am uitat nici sa imi caut motto-ul zilei pentru a-l afisa la statusul de la messenger. Insa in timp ce eram adancita in cercetari mi s-a intamplat un lucru interesant. Brusc am inceput sa ma simt bine. Mi-am selectat niste piese ritmate si am inceput sa ma invart prin casa topaind de un fel de fericire. Numai ca orice lucru bun este trecator, asa ca mi-a trecut repede buna dispozitie si pana m-am imbracat am redevenit eu-acel omulet posac si scarbit de toate. Nu ma grabeam nici cu imbracatul, dar a trebuit sa ma duc pana la alimentara sa ma aprovizionez (depresie, depresie, dar totusi nu se face sa mori de foame - alege o moarte mai nobila).

Halal, inca din casa scarii pelerinajul mi se arata a fi unul perfect. Nu aveam chef sa dau peste nimeni, dar cum am inchis usa am si auzit zgomote pe la etajul doi. In ultima vreme am bafta la intalnirile nedorite cu vecinii. Ies putin si doar la urgente din casa, dar mereu am noroc sa dau peste cineva care sa ma intrebe de sanatate si caruia trebuie sa ii raspund cu veselie.

Asadar mi-am tras un zambet fortat si am inceput sa cobor salutand grabita, dar desigur ca am fost retinuta pentru cateva minute. Totusi am scapat ieftin si am ajuns pe strada de una singura, incovoiata de prea mult chef, cu o plasa in mana si cu un pas desirat de om retardat. Drumul pana la destinatia finala nu era lung si deci nu ma asteptam la niciun soi de surprize, insa dupa prima cotitura s-a intamplat cu mine "paranormalul". Am inceput sa vad si sa procesez ceea ce vedeam. Nu mai aveam mersul acela de "lasa-ma, sa te las", ci unul cu ochi, cu urechi, cu perceptii. Am vazut cele doua femei din fata unui mic magazin de cartier si le-am auzit discutand despre un loc in care se pare ca era caldura. La intersectia de langa gradinita am vazut cei doi batrani incarcati cu plase care isi tarau picioarele pline de varice spre casa. Facusera piata- doar batranii sunt asa de matinali de parca legumele si fructele nu ar avea acelasi pret si la ora zece sau trei. De pe strada paralela a rasarit in fata orizontului meu vizual o bunica ce flutura dupa sine un nepot cam somnoros. Langa tomberonul de la colt am vazut o alta batrana cu un catel. Tocmai i se alaturase o corcitura simpatica ce isi deviase goana. In fata magazinului cu flori si legume am vazut cei doi barbati ce isi povesteau realizarile recente probabil. Am vazut si barbatul care isi expunea marfa pe gratiile asa zisei piete, iar in fata alimentarie doua tiganci ce isi odihneau kilogramele pe pervazul vitrinei. Inauntru am vazut vanzatoarea in timp ce ma servea; avea un defect la ochi. La iesire din alimentara am vazut si marfa tigancilor si am observat si fusta rosie cu pliuri pe care o purta una din ele. Apropiindu-ma de magazinul cu flori i-am vazut pe cei doi barbati care devorau din priviri o femeie imbracata intr-o rochie roz foarte mulata. Tinea de mana un copil si ma gandeam si eu ca arata bine pentru o mama cu asa copil maricel, arata chiar mai bine decat mine. Am zambit zeflemitor cu ochii fixati pe cei doi barbati. Ii compatimeam, caci probabil acest moment a fost pentru ei "the highpoint of the day". In fata magazinului de cartier cele doua femei inca isi impartaseau impresiile.

Am simtit caldura soarelui pe spate si am ridicat ochii. Cerul era de-un albastru limpede, iar copacii isi fluturau coamele verzi nepasatori. Si m-am gandit ca de fapt ceea ce am vazut, totul, era ordinea fireasca a zilei. Lumea nu s-a oprit doar pentru ca eu trec printr-o perioada mai neagra. Lumii i se rupe de perioadele negre ale altora. Viata se intampla pur si simplu, cu sau fara participarea mea.

Am suspinat adanc si cu mahnire in suflet am deschis usa casei si iar m-am ascuns departe de viata...

Something for the pain

In zilele noastre aproape toate durerile trec cu o pastila sau un sirop. Nu trebuie decat sa intri intr-o farmacie si imediat primesti ceva care ajuta...

- Buna ziua, de cateva zile ma supara o durere...Ma doare camasa albastra cu carouri, dansul popular, mutenia telefonului, norocul altora, pasul degajat, urma sarutului de pe obraji, expresia "speranta moare ultima", gustul amarui al berii reci, playlist-ul din calculator, soldul pe care s-a odihnit cateva secunde o mana, ecoul unei voci, poarta sarutului, urechea care a sorbit cu nesat cuvinte banale, amintirea si visul...ah, si ma mai dor nespus de tare ceasurile din casa. Ce imi recomandati?

Sentimente pe un portativ

Asculta mai multe audio Muzica

I'm not a kid anymore, but the feelings are the same (ok, poate ma pot numi un copil mare :P).

Casa cu molii

Azi sunt singura cu adevarat. Am ramas doar eu printre lucrurile ce ma inconjoara.
Stau intinsa pe pat si o curiozitate nevrotica ma imbie sa iscodesc casa misterioasa cu obloane albastre, pereti plini de igrasie si acoperis de stuf putred. De ce nu? Nu are usa propriu-zisa, dar se spune ca daca inchizi ochii si te concentrezi asupra celor doua obloane albastre o forta tainica te trage inauntru fara sa iti dai seama.
Ma trezesc pasind intr-un hol lung in capatul caruia o usa de sticla asteapta sa fie deschisa. Nimic spectaculos - un patefon antic ce zgarie aceeasi placa de o eternitate, un album soios cu cateva poze decolorate si niste reviste ingalbenite de vreme. Putin dezamagita ridic albumul si incep sa il rasfoiesc. Cineva asculta muzica la casti, aceeasi persoana sta in fata facultatii in roba neagra si zambeste prostesc cu ochii fixati intr-un vis indepartat, oameni in jurul unei mese antrenati intr-o conversatie absurda in care nimeni nu asculta pe nimeni, curtea unei scoli plina de copii si o poza foarte stearsa in care abia se pot deslusi doua siluete plutind euforic. Asez albumul la loc si in miscarea mea lenesa citesc cateva cuvinte din revistele deschise - articole insipide despre fapte de viata.
"Coridorul asta e atat de banal. Sincer, speram ceva mai palpitant. Poate dupa usa o sa aflu si lucruri interesante."- cu aceste ganduri ma avant spre capatul culoarului si deschid usa cu energie intrand intr-o incapare mare, slab luminata de niste raze razlete care s-au incumetat sa pandeasca prin fisurile draperiei. In aerul inchis plutesc fire microscopice de praf, probabil alungate din stratul gros depus pe mobilier. Rafturi cat peretele adapostesc suveniruri ciudate, asezate anapoda, unele ciobite sau chiar sparte, dar totusi pastrate ca o dovada parca. Din grosimea colbului de pe ele as putea stabili chiar o ierarhie a vechimii si utilizarii lor. Pe masa din mijloc sunt ingramadite zeci de manuscrise in jurul unei masini de scris care functioneaza singura. Ma uit la ceea ce dactilografiaza: "...plictis primordial, ispita, dorinta arzanda, sacrificiu absurd si deci interzis, scrum, vid, bezna, gust amar, prostie in fond..." - un sir interminabil de cuvinte, lispit de logica si sens. Fotoliile si canapeaua tin si ele intre bratele prafuite foi pline de nonsensuri. O vitrina imi atrage atentia. Emana mister datorita imposibilatii de a inventaria anticariatul din spatele sticlei imbacsite. Aproape ca imi lipesc genele de geamul ei in curiozitatea mea, dar abia daca intrezaresc niste contururi vagi. Hotarata dau sa inlatur sticla cand un falfait abia perceptibil ma blocheaza cu mana in aer. Imi intorc ochii in toate partile, dar nimic in afara jocului etern al prafului si al sunetului monoton al masinii de scris. Renunt la vitrina si ma duc la usa numarul doi. Cu un fior rece apas pe clanta si imping hotarata bucata posomorata de lemn care opune ceva rezistenta. Ma izbeste indata o bezna cu miros de mucegai. Cu ochi concentrati incerc sa sfasii intunericul in timp ce picioarele pipaie podeaua la fiecare pas. Nu vad, dar simt ca pasesc pe hartii rasfirate pretutindeni. In aer se invarte ceva obsesiv. Mi se face cam frica si instinctiv pipai vascozitatea beznei in speranta de a gasi ceva stabil. Peretii sunt imbracati in rafturi de carti sau poate manuscrise inghesuite una langa alta in dezordine. Simt denivelarile dintre ele cu varful degetelor. Fosnetul din jurul meu imi ingheata miscarea si intr-o incercare crispata de a ma intoarce rastorn ceva ce cade pe podea cu un zgomot taios. In acelasi moment zeci de maini minuscule imi ating trupul in goana lor nebuna incalcindu-se in parul meu lung si cret. Un strigat scurt se izbeste de pereti si se intoarce in mine prin urechi, apoi ma simt purtata pana la usa de niste picioare care invata sa umble parca. Odata cu mine din incaperea neagra tasnesc si falfairile necunoscute si abia la lumina palida a incaperii imi dau seama ca ceea ce am zgandarit e doar un imperiu de molii, fluturi urati care rod tot in calea lor, care distrug, altereaza, devoreaza cu lacomie toate lucrurile frumoase. Erau inchisi acolo unde poate nu mai aveau ce sa strice si eu, din prostie, i-am adus si in camera amintirilor inca intacte. Cu sentimentul de vinovatie al celui care a deschis cutia Pandorei aplec capul si ies pe hol inchizand cu grija usa dupa mine, macar aici. Apoi inchid ochii si ma gandesc la obloanele albastre...
Azi sunt singura cu adevarat, doar eu si lucrurile ce ma inconjoara. Stau intinsa pe pat si ma gandesc cu tristete la casa cu obloane albastre si acoperis de stuf putred, ma gandesc la casa cu molii.

A fost si nu mai este..

Azi am ascultat melodia aceasta si gandindu-ma la versurile ei am inceput sa rulez un film cam spalacit si plin de franturi despre trecutul indepartat, despre copilarie.
As vrea sa fiu din nou copil...De ce?
Cand eram copil toata lumea ma iubea caci aveam un "nu stiu ce" care atragea oamenii. Cand eram copil traiam intr-o utopie proprie si nu imi puneam intrebari cat de iluzorie sau adevarata este. Cand eram copil bunicul ma apara de toate relele care se abateau asupra mea. Daca mama vroia sa imi traga o palma bine meritata, pur si simplu fugeam si ma cataram in patul bunicului, ascunzandu-ma dupa el. Stiam ca este ca un zid protector si nicio mana nu poate sa ajunga la mine. Cand eram copil eram un artist talentat capabil sa imite ore intregi ticurile strabunicii si sa starneasca rasul spectatorilor. Cand eram copil era casa parasita si darapanata a bunicului, in care ma furisam sa caut comori. Stateam ore intregi prin camerele cu pereti scorojiti si rascoleam amintirile unor straini. Cand eram copil cuvintele nu dureau. Cand eram copil dormeam cu bunicul in patul medieval mostenit de bunica si nu imi era frica de nimic. Cand eram copil era un chiosc langa parc cu inghetata delicioasa. Toate drumurile de la gradinita duceau la el. Cand eram copil strada prafuita era imparatia mea. Stiam sa ma joc frumos si tovarasii de joaca erau si ei copii fara ganduri de oameni maturi. Cand eram copil il pandeam pe Mos Nicolae de dupa perdele si credeam povestea spusa de mama cum ca l-am ratat intr-un moment de neatentie. Cand eram copil strabunica ma lasa sa o tund si nu era mahnita din cauza noului look. Cand eram copil nu stiam sa citesc in ochii parintilor decat adoratie pentru mine. Cand eram copil visam ca o sa fiu mare si tare. Cand eram copil imi placea mirosul batranicii de langa noi si o ascultam cu interes. Cand eram copil il asteptam pe tata la colt de strada numai pentru placerea de a ma ridica si a ma aseza in scaunelul meu special de pe bicicleta lui. Cand eram copil nu stiam de orase si de bestialitatea cu care te devoreaza. Cunosteam doar strada plina cu pruni, padurea in care ne mai plimbam din cand in cand, dealul pe care ma dadeam cu sania, drumul la gradinita, banca de sub amvon unde ma lipeam de batranica mea preferata de spaima preotului, leaganul de sub vie, curtea din spate plina de gaini, magarul pe care intr-o zi l-am gasit spanzurat si alte sute de locuri si lucruri care astazi poate nici nu mai sunt. Cand eram copil bunica m-a dus la moara unde lucra ea si am urcat pentru prima data la inaltime. Cand eram copil juliturile de pe coate si genunchi erau doar dovezi de curaj. Cand eram copil mergeam cu bunicul dupa apa si ma lasa sa tin de haturi. Cand eram copil incaltam tocurile mamei si ma jucam de-a profesoara. Invatam papusile ceea ce nici eu nu stiam inca, iar mama stia pe atunci sa ma priveasca sincer si sa zambeasca din inima. Cand eram copil....eram doar un copil...

Zalele vietii

I see them...


They are about to get married.








They are kids.They are dumb.







All they know is they are innocent, they would never hurt anybody.

I want to go up to them and say: "Stop, don't do it! She's the wrong woman, he's the wrong man.







You are going to do things you cannot imagine you would ever do. You are going to do bad things to children.

You are going to suffer in ways you never heard of. You are going to want to die." I want to go up to them there in the late May sunlight and say it.

But I don't do it. I want to LIVE.

I take them up like the male and female paper dolls and bang them together at hips like chips of flint, as if to strike sparks from them.

I say: " Do what you are going to do and I will tell about it."

Who am I ?

Ultimii ani m-au facut sa ma vad ca pe o piatra banala azvarlita de Dumnezeu pe o plaja prea putin umblata, un bolovan inestetic implantat in nisipul malos al malului pe care fluxul il mai slefuieste cate putin. Rar, cate un ratacit ma ridica din simplu reflex sau din curiozitate, ma joaca intre degete si apoi ma arunca in zare, dar niciodata in larg. Eu tresar la atingerea straina, ma aprind dintr-o dorinta de combustie interioara si mor cate putin la fiecare zbor. Si astept in locul in care am cazut un alt hoinar, simtind inca timp indelungat pe buze seva sarata a visului apus...
Ma simt o bucata desprinsa din stanca ascutita a malului, o farama din nostalgia intregului, dar nu sunt decat un bolovan solitar lasat de Dumnezeu pe tarm in una din tristele sale plimbari sub clar de luna...

Convorbiri impersonale

Aseara zaceam in pat incercand din rasputeri sa adorm. Ca de obicei, mintea mea era in plin flux de amintiri. Deja ma exasperau la culme si stiam ca singurul mijloc de a le alunga si deci de a reusi sa imi induc binecuvantata stare de somnolenta era sa ma gandesc la ceva impersonal. Asadar am inceput sa caut in hatisul mintii vreo idee salvatoare de care sa ma agat....Singurul cuvant pe care l-am gasit a fost "anotimpuri". Nu m-a incantat, dar mi-am zis ca merita o incercare in lipsa de ceva mai bun. Dar ce pot debita eu despre anotimpuri si sa mai fie si impersonal( sa nu imi aminteasca de....)?Si atunci m-a izbit: lista pro pentru diferitele anotimpuri ale anului. Niciodata nu am stat sa ma gandesc la asa ceva. De ce imi place mie vreun anotimp?!...Si am inceput sa port un dialog mut cu mine.
- Primavara! Iti place?
- Da.
- De ce?
- Pentru acea zi cand cerul isi intinde cearsaful de azur dupa un doliu indelungat si isi scoate la fereastra mansardei soarele. Totul se incarca de lumina si e pur si simplu o binecuvantare sa stai afara si sa simti mangaierea razelor de soare pe fata.... Si mai iubesc primavara si pentru zumzetul albinelor, pentru verdele crud al naturii, pentru copacii plini de floare si miresme...
-Vara?
-Pai....sa ma gandesc.
- E atat de greu?
- Da, pentru ca nu gasesc nimic bun la ea. Nu, nu imi place! Pur si simplu e lipsita de candoare.
- Chiar crezi asa?Bine! Dar eu iti zic sa te mai gandesti...
- Intreaba-ma de toamna mai bine!
- Povesteste...
- Toamna e preferata mea. Imi place frunza ei ruginie, jocul de culori in soarele anemic, tristetea diminetii cetoase, sonoritatea ploii intr-o dupa amiaza gri, letargia peisajului...Absolut totul!
-Si iarna?
-Iarna? Iubesc iarna pentru covorul ei alb si pufos in care te trezesti pasind intr-o dimineata somnoroasa si pentru chicotul din curtea scolii in timpul pauzelor...
-Frumos. Vad ca esti cam adormita...E timpul sa iti sarut fruntea plina de ganduri si sa te las sa visezi. Noapte buna!
-Noapte buna...Si totusi si vara are ceva....poate ...ah nu, mi s-a parut doar...

Povestea noastra...

O melodie frumoasa si trista , redescoperita in minutele mele de durere "metafizica"(pacat ca nu toti inteleg versurile)...
O melodie care de cateva ore imi povesteste cu glas strain "legenda"(sic!) acestei veri....

O simpla stare de spirit

"Si azi e la fel..." - cam asta mi se putea citi pe fata in aceasta dimineata daca cineva s-ar fi obosit sa ma priveasca. Era vreo sase si ceva cand m-am uitat prima data la ceas...desigur sperand sa fie fix ca sa imi pot sopti "Cineva ma iubeste"(noua obsesie care ma face sa urmaresc cu incordare toate ceasurile din casa ). Inca aveam simturile amortite de dogoarea noptii si flashurile de amintiri se rostogoleau lenes in cearsafurile patului fara sa ma afecteze. M-am intors, mi-am acoperit urechea cu o perna si am incercat sa mai dorm. Era stupid sa ma trezesc la asa ora matinala intr-o zi de duminica. Nu prea mai aveam somn. Nimic neobisnuit, caci in vara asta am renuntat la somn fara voia mea. Ma luptam cu drojdiile unui vis autosugestionandu-ma sa adorm odata, dar au inceput sa ma devoreze tantarii. Bine ca am doua aparate in priza in fiecare noapte! O bucata de vreme m-am ambitionat sa ignor acest mic impediment care ma impiedica sa vegetez, insa era inutil si am schimbat pastila aruncand pe furis inca o privire spre ceas(sperand in acel fix amarat), apoi m-am aruncat vanjos in pat hotarata sa dorm cu orice pret. Pot spune ca am reusit sa ma invart prin toate colturile patului inca o ora buna. Amintirile imi navaleau in minte din ce in ce mai agresiv si desi inca nu le percepeam clar incepeau sa ma agaseze tot mai tare. In cele din urma, pe la opt fara zece am deschis definitiv ochii si cu aceeasi privire dezamagita (vazand ceasul) mi-am infruntat amintirile. Abia atunci am realizat ca m-am trezit din nou in acelasi vis urat ca si ieri. Furioasa, am sarit in picioare si m-am tarat pana la baie. Confruntarea cu oglinda m-a dat gata. In fata mea statea un fel de umbra palida cu ochi tristi, cu un zambet stramb de prea multe incercari esuate de a parea real, cu o figura transfigurata de parca sufletul ar incerca sa evadeze prin porii fetei.
Am fugit de mine..inapoi in pat, numai ca, lucru trist, am inceput sa gandesc limpede...
"Nu am chef azi"- refrenul ultimelor zile. Nu am chef sa ma trezesc pentru ca nu am pentru ce. Stiu deja de la prima clipire din ce va consta ziua pe care sunt obligata sa o traiesc. Baie, calculator(ca sa frec niste ogoare virtuale -un joc stupid de farming), bucatarie, si iar calculator pana seara cand ma arunc in pat cu acelasi sentiment de glorie cu care m-am trezit, insa nu inaninte de a verifica inutil ora exacta si telefonul mobil(poate mi-a trimis un mesaj).
Cel mai tare mi-as dori sa dorm un somn de ani de zile pana cand va intra soarele si in camera mea fara ferestre. Am impresia ca daca dorm e mai bine, gandesc mai putin si deci gravitez intr-o stare de uitare benefica(cel putin aparent).
Mi-e lehamite sa ma misc, chiar si sa respir. Daca trebuie sa ma duc undeva parca ma doare fizic contactul cu aerul de afara, cu lumina directa, cu vocile celor din jur si ma deprima tot ce inregistrez intamplator cu ochiul meu trist de om bolnav de suflet negru.
Mi-e scarba si de mine. Nu m-am iubit niciodata, ce-i drept, dar azi mi-e mai urat ca niciodata de propria mea persoana . Nu am chef nici sa ma ingrijesc. Nu m-am spalat pe cap de cateva zile bune, am renuntat si la a ma pieptana si poate mi-ar fi lene si sa fac dus daca nu ar fi o vara atat de calda si lipicioasa. Stau in pijama pana spre pranz, cand ultima resursa de jena din mine ma convinge sa imi arunc ceva haine de casa pe mine, sa nu par atat de degenerata in fata parintilor.
Nu am chef nici de filme deoarece infatiseaza povesti ireale(?!) pe care eu nu le voi trai niciodata sau la care tanjeam nu demult. Totusi ca sa treaca ziua mai repede ma afund in seriale de criminalistica. Muzica ma sufoca. O sumedenie de melodii din playlist imi aduc aminte de ce a fost, de povestea recenta a acelor piese si scopul meu actual este sa uit sau macar sa nu gandesc. Tentativele de a asculta radio au esuat chiar azi . Obisnuiam sa ascult radio dimineata pana imi faceam cafeaua si mancam (numai bine prindeam cateva piese, ceva stiri si horoscopul), dar azi am ajuns la concluzia sanatoasa ca e mai bine fara acest mic bruiaj. Cineva a schimbat frecventa si a gasit siroposul Magic fm care difuzeaza numai piese romantice. Azi mi-a stat mancarea in gat de la dramaticul "If you don't know me by now", nici asa nu ma laud cu o pofta mare de mancare.
Nu am chef nici de citit. La mine nu e valabila ideea de catharsis prin lectura. O viata intreaga am stat si am citit si nu m-am ales nici cu o minte mai profunda, nici cu un vocabular elevat. Cititul imi aduce aminte ca mi-am pierdut patru ani in sala de lectura si m-am ales cu o diploma care nu ma ajuta cu nimic in viata...Deci pur si simplu nu am chef azi....sa traiesc.

Dar "s-a ridicat usor, avea un umar gol si zambetul amar: Baiete, esti prost, iar eu nu sunt o curva pe-un trotuar!"

Vara milion

Incet se scurge si vara asta si pentru prima data in viata(cred!) sunt recunoscatoare timpului ca are o meserie atat de nobila, si anume sa se scurga implacabil. Sunt satula pana peste cap de vara asta - vara milion de dezastre launtrice, vara care a topit mii si mii de vise si iluzii cu rasul sau had numit soare, vara care m-a alungat in cutii intunecoase numai ca sa nu vad ca afara viata se intampla ....cu altii.
Ce sa zic, senzuala sirena si anotimpul asta! Te ademeneste ca pe un Ulise retardat si pe urma te izbeste de toate stancile colturoase ale limanului de pe care te-a incantat. Si culmea ironiei, doar stii povestea acestui om viteaz amanuntit (ca nu ai facut literatura comparata degeaba) si deci stii cum a scapat de tentatie, dar tu esti omul modern care crede ca poate sfida cu succes pericolul si te arunci ca ultimul prost in valuri sa atingi niste himere (impulsionat si de niste camarazi care iti vand sfaturi expirate si fade). Desigur ca sfarsesti ciuruit si mizerabil. Viata si anotimpul nesfast!
Vara asta cred ca am experimentat toate nivelurile decaderii. Parca am fost personajul unui joc virtual ieftin. La inceput am gustat inselatorul vin al reusitelor ce m-a facut sa traiesc o halucinatie in care eram atotputernica, stapana peste destinul meu, ca apoi sa primesc palmele "revigorante" ale vietii ce m-au trezit la o realitate nu tocmai suava. Stiam eu inca de la prima inghititura a licorii blestemate ca nu trebuie sa ma incred in atata bine. Experientele anterioare ma avertizau, dar nu am vrut sa le dau ascultare. Tipic prostului, credeam ca de data asta poate va fi altfel, uitand ca in viata mea lucrurile nu se intampla decat intr-un singur fel. Tipar procustian al sortii - daca ceva nu se potriveste in cadrele prestabilite trebuie ciopartit.
Viata deja scartaia din toate incheieturile pe la mijlocului anotimpului si eu inca mai credeam in vise. Cred ca sunt masochista ca sa nu ma fac proasta pe fata:)).
Dar iata ca vara e pe sfarsite si viata e risipita in praful strazilor, iar eu m-am intors in lumea mea ponosita, singuratica si trista cu un gust amar atat de cunoscut(oare de unde?!). Si atunci cum sa nu laud trecerea timpului dupa o vara milion?

-Vino toamna, anotimp preferat cu iz de cangrena, si treci cu acele de ceata peste sufletul meu descompus de vara, vino si lipeste-mi ranile cu frunze ruginii, vino si adu uitarea!
-Sa nu astepti minuni de la luna septembrie! - imi sopti o amintire pierduta in cutele cearsafului.

Never forget this!

It is so true!

Smells like teen spirit

Un telefon scurt a fost generatorul intregii piese ce s-a jucat atat de natural in fata ochilor mei. Ma si mir cum de nu s-a pierdut pe drum avand in vedere ca lucrez la capatul lumii, unde si-a intarcat dracu' copiii (vorba basmelor);un adevarat amish paradise: no signal, no trains, no cops, no traffic lights ( almost), not a single luxury...
As putea chiar numi telefonul un mic santaj sentimental caruia iti este imposibil oarecum sa i te impotrivesti. Asadar m-am sacrificat in numele amintirilor comune si al sentimentelor (crestine:P) ce ma leaga de acest om atat de boem si la ora 4.20 l-am asteptat pe peronul 2 din mizerabila si fascinanta gara. Am ajuns la fix si, culmea intuitiei, m-am postat chiar in locul unde a coborat din tren "robotelul" meu. Desigur nu era singur. Un val de artisti sau pur si simplu boemi se revarsa pe peron in urma lui. Nonsalanti, indolenti, dezinvolti si nonconformisti atat in tinuta cat si in spirit, au luat repede in stapanire gara. In orice parte imi indreptam privirile ma izbea aceeasi senzatie stranie de deja-vu si undeva in masinaria ruginita a craniului o rotita a inceput sa macine aceste perceptii. Inaintand cu zambetul mecanic spoit pe buze, in timp ce o avalansa de informatii se rostogolea peste mine, am intrat in procesul de iluminare. Cum am putut sa uit? Era generatia pro a Timisoarei, acel teen spirit cu iz specific pe care in "navetele" mele la/ de la facultate l-am putut adulmeca atatia ani amarnici....
"Ne vedem joi!...." cineva a racnit langa mine atat de degajat si extaziat incat m-am intors brusc din era iluminata in era mallurilor (in permanenta constructie). Un membru al grupului de vamaioti isi canta "delirul" probabil gadilat de gandul "suvenirurilor" culese de la mare.
Zgomotosi si plini de viata am invadat terasa sordida a garii pentru a petrece timpul util, adica antrenandu-ne pentru drumul lung printr-o cura intensiva cu lichide energizante si nutritive impotriva dezhidratarii. E greu sa stai inchis intr-un compartiment atatea ore si sa respiri un aer uscat, lipsit de aburii sanatosi si revigoranti ai alcoolului. Si pentru ca stim ca tinerii sunt precauti in ceea ce priveste anumite nevoi, ne-am si aprovizionat cu cateva peturi de lichide carbogazoase pe baza de hamei..... In decursul a aproape doua ore am ascultat depanarea amintirilor de anul trecut, a grozaviilor si exceselor anterioare si desigur planurile pentru un 1 mai si "mai" bestial decat data trecuta. Am respirat si eu toate acele povesti despre "betie, cantec, ignoranta" si imi vajaia capul. Zambeam stupid si ma lasam vrajita de acest tors continuu al destinelor umane. Totul era atat de nefiresc, dar totusi interesant. In monotonia acelei gari si a orasului placid spiritul boem din jurul meu era ca o pata vibranda de culoare. Isi intindea atomii in functie de necesitati in toate directiile, insa se retracta mereu in acelasi punct - un du-te vino de stropi magnetizati.
Clocotul interior a luat proportii odata cu apropierea orei de plecare. Ne-am prelins prin gara pana pe peron. Cu emotie am cautat vagonul, bagajele s-au depozitat, ultimele glume s-au imprastiat printre scaunele rosii ale garii, ultimele fumuri de tigara s-au inhalat adanc cu speranta ca vor ramane agatate de plamani pe durata voiajului, ultimele priviri in jur (de recunoastere a altor camarazi de drum) si aceeasi emotie sporita. S-a auzit si semnalul de alarma. Toata lumea era deja imbarcata si atarna pe la usile si geamurile trenului. Eu inca traiam un vis parca. Ma cuprinse entzuiasmul si pe mine. Vag ma zgariau niste cuvinte auzite in timpul imbarcarii: un "Sarut mana" suierat cu flegmatism, dar il indeseam cu forta in tenebrele mintii. Euforia era inca deplina cand in usa trenului a aparut langa robotelul meu un pusti simpatic cu o sticla de bere aproape goala in mana. Suradea alcoolizat si putin incurcat. Mi-a captat atentia si curiozitatea. Oare ce naiba vroia sa faca? Dar nu a trebuit sa ma framant prea mult, caci imediat dupa aceasta interogatie launtrica am auzit :" Te rog frumos, arunci petul asta dupa ce plecam sau ma rog..." Si Lucifer a cazut din Paradis!! Intreaga vraja s-a destramat odata cu rostirea acestei incantatii. Am luat frumusel si voios sticla si in gandul meu cel trezit la crunta realitatea mi-am spus amarat "Of course, after all I'm just a recycle bin!" Dintr-o data am inteles ca eu sunt doar cea care face cu mana de pe peron, ca sunt rasuflata si depasita si ca pentru doua ore m-am simtit in mod pueril atom al acelui mare spirit crezand ca si eu urc in tren si traiesc marea aventura marina. Cu un gust amar, dar cu zambetul pe buze (pentru ca un om matur, deci intelept, nu se tradeaza) am facut cu mana tuturor euforicilor cunoscuti si anonimi din vagon si am privit nemiscata cum trenul se pierde in departare. Apoi am suspinat si am iesit din gara cu acelasi vers ticaindu-mi agasant in cap "Of course...."

Bestial

Recent am citit un articol al unei foste colege intitulat "De ce viata mea e bestiala"( sau ceva de genul). Impresionant....si intr-adevar are motive intemeiate sa isi considere viata bestiala.
Citirea articolului m-a pus pe ganduri. Vazusem ca si altii s-au impulsionat sa ii urmeze exemplul si sa isi evalueze viata din aceasta perspectiva. Oarecum involuntar mi-a mobilizat si mie "nervurile" obscure ale sufletului. Stiam ca nu imi pot numi viata bestiala si ca atare am inceput sa caut argumente. Nu mi-a fost greu sa le gasesc:
Nu-i asa ca e bestial cand stii ca nu esti nimic din ceea ce asteapta ceilalti sa fii, cand esti foarte constient ca traiesti o minciuna, cand vezi ca cei care conteaza nu au ochi sa te vada si urechi sa te auda pe tine, nu acel produs artificial creat de subiectivitatea si impresiile lor gresite, cand realizezi ca niciun argument nu ajuta la reabilitarea perosanei tale in sufletele lor, caci parerile gata formate nu mai pot fi anihilate si nu iti ramane decat sa traiesti cu sentimentul amar al existentei unui dublu atat de strain de tine?
Nu-i asa ca e bestial cand ai un loc de munca ce nu ti se potriveste si in care fiecare zi e doar o imensa frustrare pentru ca TU STII acest lucru, cand vezi zilnic tanara clasa muncitoare ingramadita in statii asteptand transportul spre "uzinele" moderne de genul Leoni sau Takata si stii ca si locul tau e undeva acolo (intr-o oarecare masura) pentru ca nu ai stofa de intelectual, insa, din nefericire pentru tine, nu esti nici imbecilul inconstient (deci fericit) care se poate resemna cu un asa job?
Nu-i asa ca e bestial sa stii ca esti singur in multime, ca nu poti conta pe nimeni, ca nu ai viata personala, ca nu esti capabil sa te bucuri de o zi frumoasa de primavara, ca orice bucurie cat de mica ar fi este rasplatita cu o mare de amaraciune, ca esti un simplu spectator al vietii altora, ca incercarile tale esueaza, ca nu ai nimic si nici nu vei avea, ca esti banal si ponosit, ca esti prea slab si las sa mori, ca viata trece pe langa tine ca acceleratul prin garile comunale, ca persoanele la care tii cel mai mult in lume sunt o sursa permanenta de dezamagire , ca esti un ratat?
Si totusi m-am inselat.!!!Viata mea este bestiala.....in adevaratul sens al cuvantului . :))