Un telefon scurt a fost generatorul intregii piese ce s-a jucat atat de natural in fata ochilor mei. Ma si mir cum de nu s-a pierdut pe drum avand in vedere ca lucrez la capatul lumii, unde si-a intarcat dracu' copiii (vorba basmelor);un adevarat amish paradise: no signal, no trains, no cops, no traffic lights ( almost), not a single luxury...
As putea chiar numi telefonul un mic santaj sentimental caruia iti este imposibil oarecum sa i te impotrivesti. Asadar m-am sacrificat in numele amintirilor comune si al sentimentelor (crestine:P) ce ma leaga de acest om atat de boem si la ora 4.20 l-am asteptat pe peronul 2 din mizerabila si fascinanta gara. Am ajuns la fix si, culmea intuitiei, m-am postat chiar in locul unde a coborat din tren "robotelul" meu. Desigur nu era singur. Un val de artisti sau pur si simplu boemi se revarsa pe peron in urma lui. Nonsalanti, indolenti, dezinvolti si nonconformisti atat in tinuta cat si in spirit, au luat repede in stapanire gara. In orice parte imi indreptam privirile ma izbea aceeasi senzatie stranie de deja-vu si undeva in masinaria ruginita a craniului o rotita a inceput sa macine aceste perceptii. Inaintand cu zambetul mecanic spoit pe buze, in timp ce o avalansa de informatii se rostogolea peste mine, am intrat in procesul de iluminare. Cum am putut sa uit? Era generatia pro a Timisoarei, acel teen spirit cu iz specific pe care in "navetele" mele la/ de la facultate l-am putut adulmeca atatia ani amarnici....
"Ne vedem joi!...." cineva a racnit langa mine atat de degajat si extaziat incat m-am intors brusc din era iluminata in era mallurilor (in permanenta constructie). Un membru al grupului de vamaioti isi canta "delirul" probabil gadilat de gandul "suvenirurilor" culese de la mare.
Zgomotosi si plini de viata am invadat terasa sordida a garii pentru a petrece timpul util, adica antrenandu-ne pentru drumul lung printr-o cura intensiva cu lichide energizante si nutritive impotriva dezhidratarii. E greu sa stai inchis intr-un compartiment atatea ore si sa respiri un aer uscat, lipsit de aburii sanatosi si revigoranti ai alcoolului. Si pentru ca stim ca tinerii sunt precauti in ceea ce priveste anumite nevoi, ne-am si aprovizionat cu cateva peturi de lichide carbogazoase pe baza de hamei..... In decursul a aproape doua ore am ascultat depanarea amintirilor de anul trecut, a grozaviilor si exceselor anterioare si desigur planurile pentru un 1 mai si "mai" bestial decat data trecuta. Am respirat si eu toate acele povesti despre "betie, cantec, ignoranta" si imi vajaia capul. Zambeam stupid si ma lasam vrajita de acest tors continuu al destinelor umane. Totul era atat de nefiresc, dar totusi interesant. In monotonia acelei gari si a orasului placid spiritul boem din jurul meu era ca o pata vibranda de culoare. Isi intindea atomii in functie de necesitati in toate directiile, insa se retracta mereu in acelasi punct - un du-te vino de stropi magnetizati.
Clocotul interior a luat proportii odata cu apropierea orei de plecare. Ne-am prelins prin gara pana pe peron. Cu emotie am cautat vagonul, bagajele s-au depozitat, ultimele glume s-au imprastiat printre scaunele rosii ale garii, ultimele fumuri de tigara s-au inhalat adanc cu speranta ca vor ramane agatate de plamani pe durata voiajului, ultimele priviri in jur (de recunoastere a altor camarazi de drum) si aceeasi emotie sporita. S-a auzit si semnalul de alarma. Toata lumea era deja imbarcata si atarna pe la usile si geamurile trenului. Eu inca traiam un vis parca. Ma cuprinse entzuiasmul si pe mine. Vag ma zgariau niste cuvinte auzite in timpul imbarcarii: un "Sarut mana" suierat cu flegmatism, dar il indeseam cu forta in tenebrele mintii. Euforia era inca deplina cand in usa trenului a aparut langa robotelul meu un pusti simpatic cu o sticla de bere aproape goala in mana. Suradea alcoolizat si putin incurcat. Mi-a captat atentia si curiozitatea. Oare ce naiba vroia sa faca? Dar nu a trebuit sa ma framant prea mult, caci imediat dupa aceasta interogatie launtrica am auzit :" Te rog frumos, arunci petul asta dupa ce plecam sau ma rog..." Si Lucifer a cazut din Paradis!! Intreaga vraja s-a destramat odata cu rostirea acestei incantatii. Am luat frumusel si voios sticla si in gandul meu cel trezit la crunta realitatea mi-am spus amarat "Of course, after all I'm just a recycle bin!" Dintr-o data am inteles ca eu sunt doar cea care face cu mana de pe peron, ca sunt rasuflata si depasita si ca pentru doua ore m-am simtit in mod pueril atom al acelui mare spirit crezand ca si eu urc in tren si traiesc marea aventura marina. Cu un gust amar, dar cu zambetul pe buze (pentru ca un om matur, deci intelept, nu se tradeaza) am facut cu mana tuturor euforicilor cunoscuti si anonimi din vagon si am privit nemiscata cum trenul se pierde in departare. Apoi am suspinat si am iesit din gara cu acelasi vers ticaindu-mi agasant in cap "Of course...."
As putea chiar numi telefonul un mic santaj sentimental caruia iti este imposibil oarecum sa i te impotrivesti. Asadar m-am sacrificat in numele amintirilor comune si al sentimentelor (crestine:P) ce ma leaga de acest om atat de boem si la ora 4.20 l-am asteptat pe peronul 2 din mizerabila si fascinanta gara. Am ajuns la fix si, culmea intuitiei, m-am postat chiar in locul unde a coborat din tren "robotelul" meu. Desigur nu era singur. Un val de artisti sau pur si simplu boemi se revarsa pe peron in urma lui. Nonsalanti, indolenti, dezinvolti si nonconformisti atat in tinuta cat si in spirit, au luat repede in stapanire gara. In orice parte imi indreptam privirile ma izbea aceeasi senzatie stranie de deja-vu si undeva in masinaria ruginita a craniului o rotita a inceput sa macine aceste perceptii. Inaintand cu zambetul mecanic spoit pe buze, in timp ce o avalansa de informatii se rostogolea peste mine, am intrat in procesul de iluminare. Cum am putut sa uit? Era generatia pro a Timisoarei, acel teen spirit cu iz specific pe care in "navetele" mele la/ de la facultate l-am putut adulmeca atatia ani amarnici....
"Ne vedem joi!...." cineva a racnit langa mine atat de degajat si extaziat incat m-am intors brusc din era iluminata in era mallurilor (in permanenta constructie). Un membru al grupului de vamaioti isi canta "delirul" probabil gadilat de gandul "suvenirurilor" culese de la mare.
Zgomotosi si plini de viata am invadat terasa sordida a garii pentru a petrece timpul util, adica antrenandu-ne pentru drumul lung printr-o cura intensiva cu lichide energizante si nutritive impotriva dezhidratarii. E greu sa stai inchis intr-un compartiment atatea ore si sa respiri un aer uscat, lipsit de aburii sanatosi si revigoranti ai alcoolului. Si pentru ca stim ca tinerii sunt precauti in ceea ce priveste anumite nevoi, ne-am si aprovizionat cu cateva peturi de lichide carbogazoase pe baza de hamei..... In decursul a aproape doua ore am ascultat depanarea amintirilor de anul trecut, a grozaviilor si exceselor anterioare si desigur planurile pentru un 1 mai si "mai" bestial decat data trecuta. Am respirat si eu toate acele povesti despre "betie, cantec, ignoranta" si imi vajaia capul. Zambeam stupid si ma lasam vrajita de acest tors continuu al destinelor umane. Totul era atat de nefiresc, dar totusi interesant. In monotonia acelei gari si a orasului placid spiritul boem din jurul meu era ca o pata vibranda de culoare. Isi intindea atomii in functie de necesitati in toate directiile, insa se retracta mereu in acelasi punct - un du-te vino de stropi magnetizati.
Clocotul interior a luat proportii odata cu apropierea orei de plecare. Ne-am prelins prin gara pana pe peron. Cu emotie am cautat vagonul, bagajele s-au depozitat, ultimele glume s-au imprastiat printre scaunele rosii ale garii, ultimele fumuri de tigara s-au inhalat adanc cu speranta ca vor ramane agatate de plamani pe durata voiajului, ultimele priviri in jur (de recunoastere a altor camarazi de drum) si aceeasi emotie sporita. S-a auzit si semnalul de alarma. Toata lumea era deja imbarcata si atarna pe la usile si geamurile trenului. Eu inca traiam un vis parca. Ma cuprinse entzuiasmul si pe mine. Vag ma zgariau niste cuvinte auzite in timpul imbarcarii: un "Sarut mana" suierat cu flegmatism, dar il indeseam cu forta in tenebrele mintii. Euforia era inca deplina cand in usa trenului a aparut langa robotelul meu un pusti simpatic cu o sticla de bere aproape goala in mana. Suradea alcoolizat si putin incurcat. Mi-a captat atentia si curiozitatea. Oare ce naiba vroia sa faca? Dar nu a trebuit sa ma framant prea mult, caci imediat dupa aceasta interogatie launtrica am auzit :" Te rog frumos, arunci petul asta dupa ce plecam sau ma rog..." Si Lucifer a cazut din Paradis!! Intreaga vraja s-a destramat odata cu rostirea acestei incantatii. Am luat frumusel si voios sticla si in gandul meu cel trezit la crunta realitatea mi-am spus amarat "Of course, after all I'm just a recycle bin!" Dintr-o data am inteles ca eu sunt doar cea care face cu mana de pe peron, ca sunt rasuflata si depasita si ca pentru doua ore m-am simtit in mod pueril atom al acelui mare spirit crezand ca si eu urc in tren si traiesc marea aventura marina. Cu un gust amar, dar cu zambetul pe buze (pentru ca un om matur, deci intelept, nu se tradeaza) am facut cu mana tuturor euforicilor cunoscuti si anonimi din vagon si am privit nemiscata cum trenul se pierde in departare. Apoi am suspinat si am iesit din gara cu acelasi vers ticaindu-mi agasant in cap "Of course...."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu