Mandria de a fi dascal

Septembrie 2: "Atunci de luni la datorie...",au fost cuvintele directoarei. Nimic complicat teoretic, dar practic......Si asa incepe povestea....
De cum am auzit cuvintele magice mi s-a strans intreaga fiinta intr-un colt tainic al corpului. Doua senzatii diametral opuse s-au izbit de mine cu repeziciunea fulgerelor: pe de o parte incantarea ca am intrat in asa numita clasa muncitoare, iar pe de alta parte spaima de nou. Insa nu aceste senzatii erau problema mea cea mai mare in momentul respectiv, ci gasirea mijlocului prin care sa ajung la timp la "datorie". Toate drumurile duc la Roma, insa parca niciunul nu ar duce la Mailat Village. Din cercetarile mele anterioare stiam ca exista un singur autobuz care merge la cinci dupa masa spre Mailat si nimic altceva pana in 15 septembrie cand poate cu putin noroc reintra in functiune microbuzul profesorilor.Iar eu trebuia sa fiu acolo luni la noua dimineata....si stim bine, cu datoria nu te joci. Astfel dupa procesarea acestui detaliu mi-au trecut toate senzatiile anterioare si la modul cel mai sincer am disperat.(Copil naiv si prostut, credeam inca in datorie, punctualitate si seriozitate....) Dupa framantari de cateva ore am dat de o farama de optimism in adancurile mele haotice si am gasit solutia ideala si sanatoasa in acelasi timp(asa am crezut la vremea aceea): bicicleta. Da, acea masinarie primitiva cu doua roti care ajuta la o deplasare mai rapida decat pasul. Mi-am facut calculele:" Sambata merg la Pecica City si fac proba. Trec Muresul cu bacul, o iau prin padure pana la Sanpetru German, de acolo caut scurtatura spre Mailat si pedalez cu spor. Daca ma incadrez intr-o ora mai exista speranta pe lumea asta. " Cum am spus si la inceput...usoara teoria asta, dar practica e cea care ne omoara.
Sambata dimineata s-a anuntat prietenoasa, insa nu cu mine, caci vremea era pusa pe ploaie. Totusi a trebuit sa ma mobilizez; era vital pentru luni. Pana la partea cu trecutul Muresului a mers. Chiar m-am saltat cu voiosie pe bicicleta si am inceput sa pedalez entuziasmata pe drumul forestier, insa pe masura ce gropile imposibile de evitata si bolovanii printre care incercam sa ma strecor cu agilitate imi zdruncinau din ce in ce mai tare corpul firav de intelectual o mare bucata de zambet mi-a cazut de pe fata(probabil astupand un crater minuscul de pe carare). Dar nu stiu ce pozitivism m-a cuprins de nu am disperat nici dupa ce trecand prin Sanpetru German cautam cu insistenta cale de kilometri grei poteca ce m-ar fi aruncat pe tarla. Aproape de Felnac parca, am gasit-o.....si ce drum mi s-a deschis in fata! In primul rand...interminabil....si zdruncinant(mai hardcore decat cel forestier)....si intortocheat si tot ce vreti numai simplu nu. Peisajul? Superb! Porumb cat vezi cu ochii si ici colo cate un teren arat.... Cu sufletul prelins pe ghidon si pe pedale am ajuns la tinta. Toti muschii piciorului imi palpitau, gafaiam ca dupa cursa de rezistenta, inima imi batea ca talanga zgaltaita, fata imi era in flacari, iar ochii imi ieseu din orbite ca la melcul natang a lui Barbu. Ce mai! O adevarata gazela haituita de lupul cel urat-datoria! Iar ceasul........ah cu mult peste o ora. Era imposibil! Cinci minute de revenire si hai inapoi, dar de data asta pe tarlaua propriu-zisa(adevarata scurtatura, caci ceea ce am nimerit eu a fost drumul pentru masini). Eram deja catranita, dar pentru a mi se demonstra ca se poate si mai rau decat atat a inceput sa ploua pe la jumatatea drumului. Unde sa te mai intorci? Dar cum sa inaintezi cand rotile bicicletei se incarcau de noroi?! Si dai si lupta! Izbita de stropii desi de ploaie, plina de noroi, ciuciulete......dar coafura rezista(caci aveam hanorac cu gluga)! La un moment dat mi-a venit sa arunc bicicleta in lanul de porumb si sa ma asez pe iarba sa mor. Eram atat de franta atat psihic cat si fizic incat nu mai aveam nici macar vointa sa ajung acasa. Dar am ajuns....cum, nu comentez....probabil ironia sortii care stia ca luni trebuie sa imi fac datoria.
Drumul de proba a fost deci mirific. M-am simtit un mic Harap-Alb trimis in lume intru initiere. Si desi nu m-am intalnit cu niciun span sau alte lighioane, am avut parte de initiere.
Si pentru ca datoria trebuie facuta.....am avut parte de o saptamana initiatica, alintata de versul obsesiv repetat in gand :"pentru mine un an nu e mult....". Am experimentat zapuseala dintre lanurile de porumb, soarele torid ce ma zbiciuia fara mila, epuizarea fizica, vantul fierbinte sau chiar rece care imi ingreuna inaintarea, ratacirea caii celei drepte, mituirea celui care era cu bacul( Charon -luntrasul iadului), plictisul din cancelarie si inutilitatea odiseei intregi.
Iar la sfarsitul saptamanii m-a izbit din plin, mai ca nu m-a daramat mandria de a fi dascal care da, intr-adevar, inseamna, asa cum cred toti, suta la suta efort intelectual. Sau nu?! Sic!:P