Era una din saptamanile mele obisnuite: banala, monotona si incarcata de un spleen existential acut. Tanjeam cu aviditate dupa inedit si aventura. Si parca din negura gandurilor haotice tasni telefonul salvator: invitatie la Baile Herculane pentru un weekend. Ma entuziasma gandul ca o sa am ocazia de a experimenta ceva diferit de ceea ce mi se intampla zi de zi.....si dupa niste discutii am acceptat.Urma forfoteala bagajelor....si vineri dimineata drumul.
Si ineditul incepu sa se intample pe nesimtite. Pentru inceput, suficient ca mi-a fost un rau infernal de la serpentine(desigur in combinatie cu un mic sandwish consumat pentru ca eram lihnita).Am stat tot drumul cu ochii pironiti de asfalt, ratand astfel intreg peisajul splendid ce se ni se desfasura in fata privirilor. Ceea ce am apucat sa vad, printre genele imbrobodite de lacrimi, au fost cativa boscheti de la marginea drumului, iarba de sub mine dim momentele in care eram lesinata de ameteala, pietricelele din parcari si gunoaiele aruncate din masina de sute de pasageri. Am putea spune ca am prins esenta, nu-i asa?! In momentul in care masina parca in centrul statiunii, am tasnit ca veteranii de razboi si m-am scurs pe prima banca din fata mea. Presupun ca aratam teribil de bine din moment ce chiar in calitate de turist am devenit obiectiv turistic pentru pensionarii care isi tarau hoiturile vioi pe alee. Indata ce am putut sa ma misc cat de cat am vizitat si eu primul obiectiv turistic, si anume wc-ul public. Foarte frumos! A nu se rata de catre posibilii turisti pe viitor! In cele din urma m-am intremat. Multumiri traditionalului meu Fanta lemon(long may live) si medicamentelor pentru rau de mare achizitionate de la farmacie. Dupa acest prim inedit am tras urmatoarea morala: mai bine mort de foame decat cu punga in brate printre curbe de nici nu stiu cate grade....si daca si asa rezistenta abdica...a se renunta la masina in favoarea trenului sau a se ramane acasa si a se calatori DOAR cu google earth.
Alta lupta am purtat de data aceasta cu totii in gasirea locului ideal de campare odata ce mi-am revenit in asa masura incat sa o luam iar din loc . Cum totul se schimba in timp, inclusiv natura, am renuntat in curand la ideea de ideal( cel putin o persoana dintre noi a avut parte de morala numarul doi din calatoria noastra: do not have great expectations regarding the eternity of beauty). Pentru ca starea carnii din racitor era precara am fost nevoiti sa campam cat mai curand in asa numitul paradis in destramare. Singurul lucru imbucurator era ca ne aflam totusi cat de cat izolati de altii( cu mici impedimente), dar iluzia asta s-a destramat relativ repede, cand ni s-au alaturat alti turisti, apoi altii. Dar inainte de invazie am avut parte de lovitura de gratie a ineditului. Dupa ce am carat 300km cortul la despachetare am constatat cu stupoare ca partea esentiala a ramas acasa, si anume betele de fier care sustin intreg cortul. Situatia era atat de ilara; rasu-plansul lui Nichita de-a dreptul. Am incercat sa ne linistim cu faptul ca macar saltele gonflabile avem si nu trebuie sa stam pe pamantul rece, dar si in acest caz surpriza: furtunul de la pompa a avut aceeasi soarta ca si betele magice de la cort(morala: daca si asa uiti chestiile esentiale, nu te mai obosi sa cari nici restul).....Cu dezolarea noastra ne-am lungit si am ajuns sa ne facem frigaruiele pe intuneric cu ajutorul lanternei mele anemice de la telefon( asta pentru ca nici lanterna nu ne-am luat). Apoi am despachetat aproape tot din masina si ne-am facut culcusul.Pot spune ca am avut o noapte inedita, caci compartimentul meu a fost portbagajul. In afara faptului ca nu te poti intinde si depinzi de altii cand e vorba de a iesi e chiar un loc excelent, asta daca ai parte de o masina incapatoare si nu o dacie 1310(eu am avut noroc). Dupa un somn agitat cu fel de fel de vise stranii ne-am trezit intr-o dimineata rece de munte, dar totusi frumoasa pana in momentul in care nu au navalit peste noi alti turisti cu mic cu mare. Avand in vedere ca nu aveam cort pentru care sa ne facem griji am pornit in cautarea unui loc mai linistit de care insa nu am avut parte nici de data aceasta. Asa ca dupa ce am luat pranzul ne-am grabit sa exploram orasul si sa ne cautam cazare. Intr-adevar si cazarea asta s-a dovedit a fi un lucru inedit. Am fost acostati de o doamna care cu greu a acceptat sa ne cazeze pentru o noapte in apartamentul ei. Si ce camera! Curat, nu-i vorba, dar ce pat ideal: numai curburi, probabil in perfecta concordanta cu ideea blagiana a spatiului mioritic format din imbinarea deal-vale. Eu am fost plasata intr-o alta camera- dormitorul select- chipurile pentru a dormi mai bine. Am dormit pe coltar, dar pentru ca nu eram de vita nobila, proprietara a decis sa nu sacrifice lenjeria regala deja pregatita si mi-a aranjat patul mai modest. Sincer, nu m-a interesat prea mult cum arata caci eram foarte obosita si am adormit indata. Abia dimineata am constatat ca proprietara stia ca am tendinte de erudit si probabil acesta a fost motivul pentru care coltarul era sustinut de un morman de carti printre care am descoperit Istoria civilizatiei romane: carte de capatai (la propriu). Morala numarul trei: odata ce ai o umbra de cultura nu mai ai pace defel, mereu se trezeste cineva care sa incerce sa te cultive si in momentele tale de relaxare.Vorba aceea, niciodata nu esti indeajuns de cult...
Am dat trezirea in cele din urma si in camera matrimoniala si in aproximativ 20 de minute am fost gata de drum. Cu niste biscuiti la bord si un pahar de Fanta lemon( plus pastilele magice) eram decisa sa infrunt serpentinele...si am reusit. Insa trebuie sa recunosc ca drumul de intoarcere nu a mai fost atat de curbat, asadar nu cred ca ambitia mea m-a ajutat sa raman in viata. Intoarcerea a fost mai lejera. Singurul lucru de mentionat ar fi faptul ca asa de mirific a fost traseul incat pana dupa Timisoara nu am gasit un loc de parcare pentru a putea manca.... Pe la sase si ceva pentru mine calatoria a ajuns la finish. Masina a oprit in fata blocului si sub privirea curioasa a batranelor de pe banca mi-am luat rucsacul in spate si am urcat cu ochii impaienjeniti de acelasi peisaj mirific (adica lungul soselei) la etajul patru.....acasa.
Asadar am avut parte de inedit...sa ma satur nu alta....si totusi: the more we have the more we want.
Si ineditul incepu sa se intample pe nesimtite. Pentru inceput, suficient ca mi-a fost un rau infernal de la serpentine(desigur in combinatie cu un mic sandwish consumat pentru ca eram lihnita).Am stat tot drumul cu ochii pironiti de asfalt, ratand astfel intreg peisajul splendid ce se ni se desfasura in fata privirilor. Ceea ce am apucat sa vad, printre genele imbrobodite de lacrimi, au fost cativa boscheti de la marginea drumului, iarba de sub mine dim momentele in care eram lesinata de ameteala, pietricelele din parcari si gunoaiele aruncate din masina de sute de pasageri. Am putea spune ca am prins esenta, nu-i asa?! In momentul in care masina parca in centrul statiunii, am tasnit ca veteranii de razboi si m-am scurs pe prima banca din fata mea. Presupun ca aratam teribil de bine din moment ce chiar in calitate de turist am devenit obiectiv turistic pentru pensionarii care isi tarau hoiturile vioi pe alee. Indata ce am putut sa ma misc cat de cat am vizitat si eu primul obiectiv turistic, si anume wc-ul public. Foarte frumos! A nu se rata de catre posibilii turisti pe viitor! In cele din urma m-am intremat. Multumiri traditionalului meu Fanta lemon(long may live) si medicamentelor pentru rau de mare achizitionate de la farmacie. Dupa acest prim inedit am tras urmatoarea morala: mai bine mort de foame decat cu punga in brate printre curbe de nici nu stiu cate grade....si daca si asa rezistenta abdica...a se renunta la masina in favoarea trenului sau a se ramane acasa si a se calatori DOAR cu google earth.
Alta lupta am purtat de data aceasta cu totii in gasirea locului ideal de campare odata ce mi-am revenit in asa masura incat sa o luam iar din loc . Cum totul se schimba in timp, inclusiv natura, am renuntat in curand la ideea de ideal( cel putin o persoana dintre noi a avut parte de morala numarul doi din calatoria noastra: do not have great expectations regarding the eternity of beauty). Pentru ca starea carnii din racitor era precara am fost nevoiti sa campam cat mai curand in asa numitul paradis in destramare. Singurul lucru imbucurator era ca ne aflam totusi cat de cat izolati de altii( cu mici impedimente), dar iluzia asta s-a destramat relativ repede, cand ni s-au alaturat alti turisti, apoi altii. Dar inainte de invazie am avut parte de lovitura de gratie a ineditului. Dupa ce am carat 300km cortul la despachetare am constatat cu stupoare ca partea esentiala a ramas acasa, si anume betele de fier care sustin intreg cortul. Situatia era atat de ilara; rasu-plansul lui Nichita de-a dreptul. Am incercat sa ne linistim cu faptul ca macar saltele gonflabile avem si nu trebuie sa stam pe pamantul rece, dar si in acest caz surpriza: furtunul de la pompa a avut aceeasi soarta ca si betele magice de la cort(morala: daca si asa uiti chestiile esentiale, nu te mai obosi sa cari nici restul).....Cu dezolarea noastra ne-am lungit si am ajuns sa ne facem frigaruiele pe intuneric cu ajutorul lanternei mele anemice de la telefon( asta pentru ca nici lanterna nu ne-am luat). Apoi am despachetat aproape tot din masina si ne-am facut culcusul.Pot spune ca am avut o noapte inedita, caci compartimentul meu a fost portbagajul. In afara faptului ca nu te poti intinde si depinzi de altii cand e vorba de a iesi e chiar un loc excelent, asta daca ai parte de o masina incapatoare si nu o dacie 1310(eu am avut noroc). Dupa un somn agitat cu fel de fel de vise stranii ne-am trezit intr-o dimineata rece de munte, dar totusi frumoasa pana in momentul in care nu au navalit peste noi alti turisti cu mic cu mare. Avand in vedere ca nu aveam cort pentru care sa ne facem griji am pornit in cautarea unui loc mai linistit de care insa nu am avut parte nici de data aceasta. Asa ca dupa ce am luat pranzul ne-am grabit sa exploram orasul si sa ne cautam cazare. Intr-adevar si cazarea asta s-a dovedit a fi un lucru inedit. Am fost acostati de o doamna care cu greu a acceptat sa ne cazeze pentru o noapte in apartamentul ei. Si ce camera! Curat, nu-i vorba, dar ce pat ideal: numai curburi, probabil in perfecta concordanta cu ideea blagiana a spatiului mioritic format din imbinarea deal-vale. Eu am fost plasata intr-o alta camera- dormitorul select- chipurile pentru a dormi mai bine. Am dormit pe coltar, dar pentru ca nu eram de vita nobila, proprietara a decis sa nu sacrifice lenjeria regala deja pregatita si mi-a aranjat patul mai modest. Sincer, nu m-a interesat prea mult cum arata caci eram foarte obosita si am adormit indata. Abia dimineata am constatat ca proprietara stia ca am tendinte de erudit si probabil acesta a fost motivul pentru care coltarul era sustinut de un morman de carti printre care am descoperit Istoria civilizatiei romane: carte de capatai (la propriu). Morala numarul trei: odata ce ai o umbra de cultura nu mai ai pace defel, mereu se trezeste cineva care sa incerce sa te cultive si in momentele tale de relaxare.Vorba aceea, niciodata nu esti indeajuns de cult...
Am dat trezirea in cele din urma si in camera matrimoniala si in aproximativ 20 de minute am fost gata de drum. Cu niste biscuiti la bord si un pahar de Fanta lemon( plus pastilele magice) eram decisa sa infrunt serpentinele...si am reusit. Insa trebuie sa recunosc ca drumul de intoarcere nu a mai fost atat de curbat, asadar nu cred ca ambitia mea m-a ajutat sa raman in viata. Intoarcerea a fost mai lejera. Singurul lucru de mentionat ar fi faptul ca asa de mirific a fost traseul incat pana dupa Timisoara nu am gasit un loc de parcare pentru a putea manca.... Pe la sase si ceva pentru mine calatoria a ajuns la finish. Masina a oprit in fata blocului si sub privirea curioasa a batranelor de pe banca mi-am luat rucsacul in spate si am urcat cu ochii impaienjeniti de acelasi peisaj mirific (adica lungul soselei) la etajul patru.....acasa.
Asadar am avut parte de inedit...sa ma satur nu alta....si totusi: the more we have the more we want.
Ador umorul si ironia ta. Oricum ai si tu un noroc. Ar trebui sa infiintam un club, doi membri ar avera deja sigur!
RăspundețiȘtergere