Mandria de a fi dascal

Septembrie 2: "Atunci de luni la datorie...",au fost cuvintele directoarei. Nimic complicat teoretic, dar practic......Si asa incepe povestea....
De cum am auzit cuvintele magice mi s-a strans intreaga fiinta intr-un colt tainic al corpului. Doua senzatii diametral opuse s-au izbit de mine cu repeziciunea fulgerelor: pe de o parte incantarea ca am intrat in asa numita clasa muncitoare, iar pe de alta parte spaima de nou. Insa nu aceste senzatii erau problema mea cea mai mare in momentul respectiv, ci gasirea mijlocului prin care sa ajung la timp la "datorie". Toate drumurile duc la Roma, insa parca niciunul nu ar duce la Mailat Village. Din cercetarile mele anterioare stiam ca exista un singur autobuz care merge la cinci dupa masa spre Mailat si nimic altceva pana in 15 septembrie cand poate cu putin noroc reintra in functiune microbuzul profesorilor.Iar eu trebuia sa fiu acolo luni la noua dimineata....si stim bine, cu datoria nu te joci. Astfel dupa procesarea acestui detaliu mi-au trecut toate senzatiile anterioare si la modul cel mai sincer am disperat.(Copil naiv si prostut, credeam inca in datorie, punctualitate si seriozitate....) Dupa framantari de cateva ore am dat de o farama de optimism in adancurile mele haotice si am gasit solutia ideala si sanatoasa in acelasi timp(asa am crezut la vremea aceea): bicicleta. Da, acea masinarie primitiva cu doua roti care ajuta la o deplasare mai rapida decat pasul. Mi-am facut calculele:" Sambata merg la Pecica City si fac proba. Trec Muresul cu bacul, o iau prin padure pana la Sanpetru German, de acolo caut scurtatura spre Mailat si pedalez cu spor. Daca ma incadrez intr-o ora mai exista speranta pe lumea asta. " Cum am spus si la inceput...usoara teoria asta, dar practica e cea care ne omoara.
Sambata dimineata s-a anuntat prietenoasa, insa nu cu mine, caci vremea era pusa pe ploaie. Totusi a trebuit sa ma mobilizez; era vital pentru luni. Pana la partea cu trecutul Muresului a mers. Chiar m-am saltat cu voiosie pe bicicleta si am inceput sa pedalez entuziasmata pe drumul forestier, insa pe masura ce gropile imposibile de evitata si bolovanii printre care incercam sa ma strecor cu agilitate imi zdruncinau din ce in ce mai tare corpul firav de intelectual o mare bucata de zambet mi-a cazut de pe fata(probabil astupand un crater minuscul de pe carare). Dar nu stiu ce pozitivism m-a cuprins de nu am disperat nici dupa ce trecand prin Sanpetru German cautam cu insistenta cale de kilometri grei poteca ce m-ar fi aruncat pe tarla. Aproape de Felnac parca, am gasit-o.....si ce drum mi s-a deschis in fata! In primul rand...interminabil....si zdruncinant(mai hardcore decat cel forestier)....si intortocheat si tot ce vreti numai simplu nu. Peisajul? Superb! Porumb cat vezi cu ochii si ici colo cate un teren arat.... Cu sufletul prelins pe ghidon si pe pedale am ajuns la tinta. Toti muschii piciorului imi palpitau, gafaiam ca dupa cursa de rezistenta, inima imi batea ca talanga zgaltaita, fata imi era in flacari, iar ochii imi ieseu din orbite ca la melcul natang a lui Barbu. Ce mai! O adevarata gazela haituita de lupul cel urat-datoria! Iar ceasul........ah cu mult peste o ora. Era imposibil! Cinci minute de revenire si hai inapoi, dar de data asta pe tarlaua propriu-zisa(adevarata scurtatura, caci ceea ce am nimerit eu a fost drumul pentru masini). Eram deja catranita, dar pentru a mi se demonstra ca se poate si mai rau decat atat a inceput sa ploua pe la jumatatea drumului. Unde sa te mai intorci? Dar cum sa inaintezi cand rotile bicicletei se incarcau de noroi?! Si dai si lupta! Izbita de stropii desi de ploaie, plina de noroi, ciuciulete......dar coafura rezista(caci aveam hanorac cu gluga)! La un moment dat mi-a venit sa arunc bicicleta in lanul de porumb si sa ma asez pe iarba sa mor. Eram atat de franta atat psihic cat si fizic incat nu mai aveam nici macar vointa sa ajung acasa. Dar am ajuns....cum, nu comentez....probabil ironia sortii care stia ca luni trebuie sa imi fac datoria.
Drumul de proba a fost deci mirific. M-am simtit un mic Harap-Alb trimis in lume intru initiere. Si desi nu m-am intalnit cu niciun span sau alte lighioane, am avut parte de initiere.
Si pentru ca datoria trebuie facuta.....am avut parte de o saptamana initiatica, alintata de versul obsesiv repetat in gand :"pentru mine un an nu e mult....". Am experimentat zapuseala dintre lanurile de porumb, soarele torid ce ma zbiciuia fara mila, epuizarea fizica, vantul fierbinte sau chiar rece care imi ingreuna inaintarea, ratacirea caii celei drepte, mituirea celui care era cu bacul( Charon -luntrasul iadului), plictisul din cancelarie si inutilitatea odiseei intregi.
Iar la sfarsitul saptamanii m-a izbit din plin, mai ca nu m-a daramat mandria de a fi dascal care da, intr-adevar, inseamna, asa cum cred toti, suta la suta efort intelectual. Sau nu?! Sic!:P

Viata care se viseaza vs viata ce se vietuieste

Statea intins pe pat cu sufletul chircit de acordurile melodiei pe care o asculta cu volumul dat la maxim. Desi parea ca urmareste cu atentie umbrele ce jucau pe tavan ochii lui scrutau alte meleaguri....O limba de apa, da, spumoasa ca explozia de sampanie in noaptea Anului Nou si nisip fin din care pe alocuri rasar scoici, ca niste colti imaginari de animal acvatic....Si furnicatura primilor pasi pe nisipul virgin al diminetii....si marea, imensa, involburata, sangerie...Inca un pas si buza umeda a marii i-ar saruta picioarele...."Am sa alerg la mare sa-mi spal sufletul de...". Parca ceva umbri cerul si deodata intreg peisajul marin se crepona, se mototoli ca o fila stransa in mana iar haul dindaratul cerului trase totul in adancurile sale dintr-o singura smucitura . Explozia de sentimente se pierdu in pata neagra care picura peste el..si el, el ramase socat de absorbtia la care asistase..."Copile nu fi prost, orasul e departe !..."..."Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia..."..."Am soseaua mea doar cu-n singur ..."..." si marea o sa ma doara.."..."si-am sa tip si-am sa.."..." macar de ziua mea?"..."Nu te vreau azi."..."In ochii tai rade mar...".."...tragi de sfori..."..."Expozitia mea de scoici..."...."din nou fericiti..."...."Singuratatea din zori de zi..."..."se plateste!".... Reveni speriat si se ridica in capul oaselor. O sudoare rece ii imbrobodea fruntea si se auzea respirand sacadat. "Ceva s-a intamplat, dar ce? Totul e la fel in jurul meu si totusi parca ceva lipseste." Se intinse din nou pe pat si isi concentra intreaga faptura pentru a descoperi ceea ce lipsea si dintr-o data avu revelatia lucrului disparut:"Asta e! E liniste! Nu mai canta muzica." I se paru ciudat deoarece tinea minte ca mai erau cateva melodii bune pana sa se opreasca CD-ul , dar se ridica sa porneasca masinaria care ii legana zilnic imaginatia. Selecta piesa si apasa ferm butonul de pornire...Nimic. Parca cineva ar fi sters melodia. Iritat schimba melodia insa tot nimic. Atunci scoase CD-ul si incepu sa il studieze intorcandu-l pe toate partile. O sageata de lumina ii strapunse retina si se intoarse sa vada de unde acea reflectie in camera intunecoasa....si ramase cu ochii crispati. In capatul patului o creatura ciudata il fixa cu o privire metalica. Era o incalceala de portative sidefii impodobite cu note muzicale aidoma unui ghem urias, alungit, inegal si dezlanat pe alocuri, insa in tot amalgamul de linii si puncte se desluseau in mod vizibil contrurile ciudate ale unui soi de umanoid. Siruri lungi de litere ingradeau un cap mic si colturos impodobit cu doua note muzicale servind drept ochi si un sirag de litere in forma de semicerc injgheband o gura caraghioasa, iar pe trupul vargat de schele muzicale purta un fel de sac de versuri si refrene gatuit la mijloc de o curea de portativ prinsa intr-o cheia Sol mare si stralucitoare.
Inchise ochii si se aseza mecanic pe pat pipaind cuvertura intr-un acces absurd de verificare a realitatii inconjuratoare, apoi incet se intinse si privirea sa tasni in sus cu atata elan incat ai fi zis ca va strapunge peretii. Era o liniste haituita de sclipirile scheletului de langa pat si de zornaiala produsa la fiecare tremur al creaturii de incarcatura structurala a acesteia. Isi tara corpul pana la tabla patului si se rezema de ea, apoi isi cauta tigarile si isi aprinse una cu aviditate. Privi o vreme ciudatenia aceea de la celalalt capat al patului si dupa un timp se auzi pe sine intreband:"Cine esti?"
- Sunt aliajul melodiilor tale.
- Absurd! Este o prostie ceea ce spui. - dar totusi se trezi citind haina creaturii. Recunostea versurile melodiilor ascultate la nesfarsit de atatea zile si nu ii venea sa creada. Era sigur ca e un alt vis stupid dintr-atatea care il bantuie de ceva vreme si se insenina.
- Mai putin si imi spuneai ca esti eul meu distilat si purificat. Si ce vrei de la mine?
- Nimic altceva decat sa te cunosc. Ma chinui de cateva zile bune fara incetare si nu pot intelege de ce.
"Asta e chiar buna! Cel mai stupid vis dintre toate..." Trase un fum si privi aliajul din nou cu curiozitate. In mod bizar haina isi schimbase imprimeurile si acum alte versuri se ingramadeau in jurul portativelor contorsionate.
- Cum vine asta?De ce sa te chinui?
- Ma asculti in mod obsesiv pana la epuizare. Deja devine dureros de agasant.
- Dureros pentru tine?! De parca tu ai avea suflet!
- Eu sunt numai suflet...sufletul tuturor celor care m-au creat.
- Bine, fie cum zici tu, dar totusi ce vrei de la mine?...concret.
Aliajul isi scutura lianele de litere innodate de portativele din crestet, clipi repede si se afunda usor in fotoliul din spatele sau.
- Vreau sa inteleg de ce ma asculti si prin asta sa te inteleg pe tine. De ce tocmai eu?
- Pentru ca tu insumezi un mic dictionar explicativ al tineretii, iar eu, eu vreau sa stiu cum trebuia sa se fi intamplat cu adevarat.
Privea acum in gol si fata i se schimonosi de la un junghi launtric. Uitase de ghemul acela dezbinat care il iscodea cu intrebari stranii. Iar calatorea in timp: speranta fada a unui inceput nou , gustul amar al poposirii in lumea reala, privirea aceea arzatoare niciodata inapoiata, paradisurile artificiale experimentate pentru a simti ALTFEL, aceeasi singuratate indiferent de anturaj sau locatie, incercarile esuate de 'a fi' pur si simplu, nimicul din sine.... O dunga de fum ii injecta ochii si isi intoarse privirea din spatiul sufletesc catre "afara". Aliajul se juca cu un bemol de pe deget rasucindu-l in stanga si dreapta si astepta calm. Fara sa il priveasca ii spuse simplu:
- Citeste-mi-l!
- Ce anume?
- Acest dictionar al tineretii cum il numesti tu.
- De fapt e mai mult ca un compendiu care imi arata intr-un mod accesibil cum arata viata care se vietuieste cu referire la capitolul "Tinerete".
- Te ascult. Poti sa incepi sa citesti, metaforic vorbind desigur.
- La o interpretare propriu-zisa inca nu m-am gandit niciodata caci totul se reduce la traire exclusiva prin simturi din momentul in care incepe melodia.
Trase un fum lung si isi inlocui tigara cu alta. Abatut urmari traiectoria firului de fum ce isi intindea tentaculele spre tavan si incruntandu-se sopti:
- Dar o sa incerc...- si se adanci iar in cavitatea sufleteasca- Prima amintire, vaga si totusi...pletosul simpatic cu zambet larg cat intreg ecranul TV cantand :"Vara asta am sa ma-ndragostesc...". Pe atunci era un hit al verii, acum e ceva mai mult pentru mine, un film al unei veri posibile doar in Irealia. Ma imaginez des in ipostaza insului care, satul de monocromia citadina, evadeaza la mare sub impulsul momentului... Un "carpe diem" pur. Lasi totul in urma ta fara sa te uiti inapoi si asculti chemarea infantila a soarelui, a apei si a vantului. Stiu ca nu e ceva inexistent, caci cunosc oameni care traiesc dupa acest instinct acerb.... Urmeaza apoi trairea pasionala, efuziunea sentimentelor si amortirea in beatitudine..."Pe stanci daca vrei te sarut /Sau in apa mi-e totuna/ Sa pot sa te-aleg dintr-o suta/ In ochi sa ai inima mea/ Sa-ncerc sa m-ascund de iubire/ Dar sa nu te mai pot uita..".... Sau de ce nu aceleasi senzatii pe alte note muzicale:"Undeva prin vama/ Cand betivii dorm..."...Trebuie sa fie ceva de vis, traire la cota maxima a simturilor...totul, totul!
- Inteleg, ai trasat comuniunea om-natura pana acum. Tanjirea dupa infinit...in toate. Sentiment si topos. Si care e urmatoarea oprire?
- "Am doar 18 ani/ sunt nebun iubesc si nu am bani". Melodia asta are ecouri adanci in mine. Aparuse chiar cand aveam 18 ani si chiar in preajma examenului vietii. Ea are o dubla dimensiune, caci intruchipeaza atat viata ce se vietuieste in care eu sunt personaj, cat si viata ce se vietuieste in care sunt obisnuitul spectator din afara. Tin minte ca fredonam intr-o betie a fericirii :"Sufletul mi-e bomba, explodez! Vise in mii de parti/ Vi le fac cadou, impliniti-le voi, visul meu il traiesc chiar acum!" si sufletul meu era un cantec. Asa trebuia sa fie mereu. Cred ca aceasta este modalitatea de repercutare a fericirii. Numai ca mereu se ajunge la "And everybody knows my feeling of a lonely day", la alienarea sufletului odata cu trecerea visului: "E fum si este scrum si simt ca...innebunesc!" si totul se termina cu repetarea torturanta a intrebarii "De ce?" urmata de toate verbele posibile: "De ce nu pot sa tac?/ De ce cand rad e rau?/ De ce sa mint zambind?/ De ce sa-nvat sa lupt? /De ce e ala rau?/ De ce sa port costum? / De ce e drumul greu?/ De ce sa tac acum?"...Si ce iti ramane dupa asta? Nu prea mult, decat sa te gandesti cum ar fi daca "Ma intind in pat langa tine, / Imi ingrop ziua in parul tau in parul tau/ Respiram amandoi impreuna/ Ne amestecam/ Ne amestecam.." si sa te intrebi macar o data pe an "E oare cineva care sa-mi poata da/ asa ceva macar de ziua mea?", iar ceva din launtrul tau sa strige sugrumat "Trebuie sa zbor!" in timp ce in urechi iti suiera aceeasi sopata: "Mai e o clipa pana cand glontul imi va mangaia tampla dreapta"...
Tigara pe care o tinea intre degete se autodevorase demult, insa nu observa si si-o apropie de gura. Cum plamanul nu i se iriga cu fum in momentul in care sorbi cu amaraciune tigara se trezi la realitate din transa in care intrase. Arunca mucul in scrumiera si se ridicandu-se din pat se apropie mecanic de fereastra. Trase storurile si privi afara. Nimic, doar noaptea linistita.
- Ai deviat putin de la subiect. As putea spune ca mi-ai citit un fragment de jurnal...o adevarata lamentatie . Dar inteleg ce vrei sa imi spui.
Se intoarse de la fereastra si se aseza aproape de aliaj.
- Tu intruchipezi viata care se viseaza si tanjesti spre cea care se vietuieste. Stii ca asa se intampla viata, ca in versuri, si te simti frustrat ca nu ti se intampla si tie in toate aspectele ei nu numai in unele. Te izolezi intre patru pereti si visezi la viata in timp ce viata trece chiar pe langa tine pentru ca tu nu te agati de ea. Copile, viata este ca un tren. Mereu soseste in gara, numai sa stii pe ce peron sa il astepti. Ce te opreste in a trai viata ca in melodii?
- Nu e atat de simplu...
- Mereu cauti pretexte....Tu chiar suferi.
- Sufar enorm...
Aliajul se ridica imprastiind cantec si lumina in camera si ii trecu un sir de portative peste fata sa ingandurata, apoi pluti pana la fereastra si se ghemui pe pervazul acesteia. Mai intoarse o nota muzicala spre el si ii suiera raspicat:
- Tu suferi de PROSTIE! - pe urma aluneca peste geam si se risipi in noapte.
Se repezi la fereastra ingrozit, dar afara il izbi aceeasi liniste nocturna. Se sprijini de fereastra socat. Nu putea inca percepe de ce natura era acest soc: era un inctus provocat de intamplarea bizara sau unul datorat cuvintelor spuse de acea creatura stranie? Incet insa se calma." Halal vis ciudat! Asta chiar le intrece pe toate..." Dar nu apuca sa isi termine sirul gandurilor cand zari pe jos o nota muzicala sidefie, chiar in locul in care se nascuse aliajul. Incepu sa respire spasmodic in timp ce intreaga camera se umplu de acea soapta ascutita: "TU SUFERI DE PROSTIE!". Chinuit de revelatii si de lectiile de viata primite se ghemui langa pat, apoi dintr-o data sari in picioare luminat, isi insfaca geaca si deschise larg usa camerei disparand in intunericul locuintei.....si pasi ferm in viata ce se vietuieste.

Feelings

Ryan Adams- ANYBODY WANNA TAKE ME HOME

So, I am in the twilight of my youth
Not that I'm going to remember
And have you seen the moon tonight
Is it full?
Still burning its embers
The people dancing in the corner, they seem happy
But I am sad
I am still dancing in the coma of the drinks I just had
Does anybody want to take me home?
Does anybody want to take me home?
Take me to your house, and I'll leave you alone
Of course I will
Of course I won't
It seems so tragic... but it disappears like magic
Like magic

Can you recommend an education or drugs
Because I am bored with you already
I'm on Broadway, and I think it's a parade
I'm covered in pieces of confetti
And I am in the twilight of my youth
Not that I am going to remember
Dancing and slowly finding the truth
And it's covered in coma
All of these people in my life, well they seem so in love
Well, I am not
Memorizing my shoes in a cigarette shop
Does anybody want to take me home?
Does anybody want to take me home?
I'm kinda lonely, will you take me home?
Of course you will
Of course you won't
Of course I'm crass
It seems so tragic
Of course you will
Of course you won't
But I'll disappear
I'll disappear
Just like magic
Just like magic
Just like magic

Am descoperit aceasta melodie in vara asta si m-a fascinat din start. De ce? Pentru ca incheaga atat de bine in corpul sau de versuri un fascicol din viata mea....Acea permanenta senzatie de "wall-flower" resimtita la putinele mele aparitii intre oameni, acel sentiment de eu si ceilalti intruchipand doua dimensiuni ce nu converg. Nu ma intereseaza daca lumea o claseaza drept o melodie jalnica sau comerciala sau mai stiu eu cum, pentru mine este simpla, dar profunda.
[E singurul format ok in care am putut-o gasi; cea de pe youtube nu era tocmai o inregistare buna. So enjoy it!]

Herculane inedit

Era una din saptamanile mele obisnuite: banala, monotona si incarcata de un spleen existential acut. Tanjeam cu aviditate dupa inedit si aventura. Si parca din negura gandurilor haotice tasni telefonul salvator: invitatie la Baile Herculane pentru un weekend. Ma entuziasma gandul ca o sa am ocazia de a experimenta ceva diferit de ceea ce mi se intampla zi de zi.....si dupa niste discutii am acceptat.Urma forfoteala bagajelor....si vineri dimineata drumul.
Si ineditul incepu sa se intample pe nesimtite. Pentru inceput, suficient ca mi-a fost un rau infernal de la serpentine(desigur in combinatie cu un mic sandwish consumat pentru ca eram lihnita).Am stat tot drumul cu ochii pironiti de asfalt, ratand astfel intreg peisajul splendid ce se ni se desfasura in fata privirilor. Ceea ce am apucat sa vad, printre genele imbrobodite de lacrimi, au fost cativa boscheti de la marginea drumului, iarba de sub mine dim momentele in care eram lesinata de ameteala, pietricelele din parcari si gunoaiele aruncate din masina de sute de pasageri. Am putea spune ca am prins esenta, nu-i asa?! In momentul in care masina parca in centrul statiunii, am tasnit ca veteranii de razboi si m-am scurs pe prima banca din fata mea. Presupun ca aratam teribil de bine din moment ce chiar in calitate de turist am devenit obiectiv turistic pentru pensionarii care isi tarau hoiturile vioi pe alee. Indata ce am putut sa ma misc cat de cat am vizitat si eu primul obiectiv turistic, si anume wc-ul public. Foarte frumos! A nu se rata de catre posibilii turisti pe viitor! In cele din urma m-am intremat. Multumiri traditionalului meu Fanta lemon(long may live) si medicamentelor pentru rau de mare achizitionate de la farmacie. Dupa acest prim inedit am tras urmatoarea morala: mai bine mort de foame decat cu punga in brate printre curbe de nici nu stiu cate grade....si daca si asa rezistenta abdica...a se renunta la masina in favoarea trenului sau a se ramane acasa si a se calatori DOAR cu google earth.
Alta lupta am purtat de data aceasta cu totii in gasirea locului ideal de campare odata ce mi-am revenit in asa masura incat sa o luam iar din loc . Cum totul se schimba in timp, inclusiv natura, am renuntat in curand la ideea de ideal( cel putin o persoana dintre noi a avut parte de morala numarul doi din calatoria noastra: do not have great expectations regarding the eternity of beauty). Pentru ca starea carnii din racitor era precara am fost nevoiti sa campam cat mai curand in asa numitul paradis in destramare. Singurul lucru imbucurator era ca ne aflam totusi cat de cat izolati de altii( cu mici impedimente), dar iluzia asta s-a destramat relativ repede, cand ni s-au alaturat alti turisti, apoi altii. Dar inainte de invazie am avut parte de lovitura de gratie a ineditului. Dupa ce am carat 300km cortul la despachetare am constatat cu stupoare ca partea esentiala a ramas acasa, si anume betele de fier care sustin intreg cortul. Situatia era atat de ilara; rasu-plansul lui Nichita de-a dreptul. Am incercat sa ne linistim cu faptul ca macar saltele gonflabile avem si nu trebuie sa stam pe pamantul rece, dar si in acest caz surpriza: furtunul de la pompa a avut aceeasi soarta ca si betele magice de la cort(morala: daca si asa uiti chestiile esentiale, nu te mai obosi sa cari nici restul).....Cu dezolarea noastra ne-am lungit si am ajuns sa ne facem frigaruiele pe intuneric cu ajutorul lanternei mele anemice de la telefon( asta pentru ca nici lanterna nu ne-am luat). Apoi am despachetat aproape tot din masina si ne-am facut culcusul.Pot spune ca am avut o noapte inedita, caci compartimentul meu a fost portbagajul. In afara faptului ca nu te poti intinde si depinzi de altii cand e vorba de a iesi e chiar un loc excelent, asta daca ai parte de o masina incapatoare si nu o dacie 1310(eu am avut noroc). Dupa un somn agitat cu fel de fel de vise stranii ne-am trezit intr-o dimineata rece de munte, dar totusi frumoasa pana in momentul in care nu au navalit peste noi alti turisti cu mic cu mare. Avand in vedere ca nu aveam cort pentru care sa ne facem griji am pornit in cautarea unui loc mai linistit de care insa nu am avut parte nici de data aceasta. Asa ca dupa ce am luat pranzul ne-am grabit sa exploram orasul si sa ne cautam cazare. Intr-adevar si cazarea asta s-a dovedit a fi un lucru inedit. Am fost acostati de o doamna care cu greu a acceptat sa ne cazeze pentru o noapte in apartamentul ei. Si ce camera! Curat, nu-i vorba, dar ce pat ideal: numai curburi, probabil in perfecta concordanta cu ideea blagiana a spatiului mioritic format din imbinarea deal-vale. Eu am fost plasata intr-o alta camera- dormitorul select- chipurile pentru a dormi mai bine. Am dormit pe coltar, dar pentru ca nu eram de vita nobila, proprietara a decis sa nu sacrifice lenjeria regala deja pregatita si mi-a aranjat patul mai modest. Sincer, nu m-a interesat prea mult cum arata caci eram foarte obosita si am adormit indata. Abia dimineata am constatat ca proprietara stia ca am tendinte de erudit si probabil acesta a fost motivul pentru care coltarul era sustinut de un morman de carti printre care am descoperit Istoria civilizatiei romane: carte de capatai (la propriu). Morala numarul trei: odata ce ai o umbra de cultura nu mai ai pace defel, mereu se trezeste cineva care sa incerce sa te cultive si in momentele tale de relaxare.Vorba aceea, niciodata nu esti indeajuns de cult...
Am dat trezirea in cele din urma si in camera matrimoniala si in aproximativ 20 de minute am fost gata de drum. Cu niste biscuiti la bord si un pahar de Fanta lemon( plus pastilele magice) eram decisa sa infrunt serpentinele...si am reusit. Insa trebuie sa recunosc ca drumul de intoarcere nu a mai fost atat de curbat, asadar nu cred ca ambitia mea m-a ajutat sa raman in viata. Intoarcerea a fost mai lejera. Singurul lucru de mentionat ar fi faptul ca asa de mirific a fost traseul incat pana dupa Timisoara nu am gasit un loc de parcare pentru a putea manca.... Pe la sase si ceva pentru mine calatoria a ajuns la finish. Masina a oprit in fata blocului si sub privirea curioasa a batranelor de pe banca mi-am luat rucsacul in spate si am urcat cu ochii impaienjeniti de acelasi peisaj mirific (adica lungul soselei) la etajul patru.....acasa.
Asadar am avut parte de inedit...sa ma satur nu alta....si totusi: the more we have the more we want.

Piano

Si iar toate-s triste.
Si azi ca si ieri --
Potop de dureri.

Si visul apune
În negrul destin...

Si vremuri mai bune
Nu vin, nu mai vin,
Si nici mângâieri...

Si iar toate-s triste,
Si azi ca si ieri... (Bacovia)