Who am I ?

Ultimii ani m-au facut sa ma vad ca pe o piatra banala azvarlita de Dumnezeu pe o plaja prea putin umblata, un bolovan inestetic implantat in nisipul malos al malului pe care fluxul il mai slefuieste cate putin. Rar, cate un ratacit ma ridica din simplu reflex sau din curiozitate, ma joaca intre degete si apoi ma arunca in zare, dar niciodata in larg. Eu tresar la atingerea straina, ma aprind dintr-o dorinta de combustie interioara si mor cate putin la fiecare zbor. Si astept in locul in care am cazut un alt hoinar, simtind inca timp indelungat pe buze seva sarata a visului apus...
Ma simt o bucata desprinsa din stanca ascutita a malului, o farama din nostalgia intregului, dar nu sunt decat un bolovan solitar lasat de Dumnezeu pe tarm in una din tristele sale plimbari sub clar de luna...

Convorbiri impersonale

Aseara zaceam in pat incercand din rasputeri sa adorm. Ca de obicei, mintea mea era in plin flux de amintiri. Deja ma exasperau la culme si stiam ca singurul mijloc de a le alunga si deci de a reusi sa imi induc binecuvantata stare de somnolenta era sa ma gandesc la ceva impersonal. Asadar am inceput sa caut in hatisul mintii vreo idee salvatoare de care sa ma agat....Singurul cuvant pe care l-am gasit a fost "anotimpuri". Nu m-a incantat, dar mi-am zis ca merita o incercare in lipsa de ceva mai bun. Dar ce pot debita eu despre anotimpuri si sa mai fie si impersonal( sa nu imi aminteasca de....)?Si atunci m-a izbit: lista pro pentru diferitele anotimpuri ale anului. Niciodata nu am stat sa ma gandesc la asa ceva. De ce imi place mie vreun anotimp?!...Si am inceput sa port un dialog mut cu mine.
- Primavara! Iti place?
- Da.
- De ce?
- Pentru acea zi cand cerul isi intinde cearsaful de azur dupa un doliu indelungat si isi scoate la fereastra mansardei soarele. Totul se incarca de lumina si e pur si simplu o binecuvantare sa stai afara si sa simti mangaierea razelor de soare pe fata.... Si mai iubesc primavara si pentru zumzetul albinelor, pentru verdele crud al naturii, pentru copacii plini de floare si miresme...
-Vara?
-Pai....sa ma gandesc.
- E atat de greu?
- Da, pentru ca nu gasesc nimic bun la ea. Nu, nu imi place! Pur si simplu e lipsita de candoare.
- Chiar crezi asa?Bine! Dar eu iti zic sa te mai gandesti...
- Intreaba-ma de toamna mai bine!
- Povesteste...
- Toamna e preferata mea. Imi place frunza ei ruginie, jocul de culori in soarele anemic, tristetea diminetii cetoase, sonoritatea ploii intr-o dupa amiaza gri, letargia peisajului...Absolut totul!
-Si iarna?
-Iarna? Iubesc iarna pentru covorul ei alb si pufos in care te trezesti pasind intr-o dimineata somnoroasa si pentru chicotul din curtea scolii in timpul pauzelor...
-Frumos. Vad ca esti cam adormita...E timpul sa iti sarut fruntea plina de ganduri si sa te las sa visezi. Noapte buna!
-Noapte buna...Si totusi si vara are ceva....poate ...ah nu, mi s-a parut doar...

Povestea noastra...

O melodie frumoasa si trista , redescoperita in minutele mele de durere "metafizica"(pacat ca nu toti inteleg versurile)...
O melodie care de cateva ore imi povesteste cu glas strain "legenda"(sic!) acestei veri....

O simpla stare de spirit

"Si azi e la fel..." - cam asta mi se putea citi pe fata in aceasta dimineata daca cineva s-ar fi obosit sa ma priveasca. Era vreo sase si ceva cand m-am uitat prima data la ceas...desigur sperand sa fie fix ca sa imi pot sopti "Cineva ma iubeste"(noua obsesie care ma face sa urmaresc cu incordare toate ceasurile din casa ). Inca aveam simturile amortite de dogoarea noptii si flashurile de amintiri se rostogoleau lenes in cearsafurile patului fara sa ma afecteze. M-am intors, mi-am acoperit urechea cu o perna si am incercat sa mai dorm. Era stupid sa ma trezesc la asa ora matinala intr-o zi de duminica. Nu prea mai aveam somn. Nimic neobisnuit, caci in vara asta am renuntat la somn fara voia mea. Ma luptam cu drojdiile unui vis autosugestionandu-ma sa adorm odata, dar au inceput sa ma devoreze tantarii. Bine ca am doua aparate in priza in fiecare noapte! O bucata de vreme m-am ambitionat sa ignor acest mic impediment care ma impiedica sa vegetez, insa era inutil si am schimbat pastila aruncand pe furis inca o privire spre ceas(sperand in acel fix amarat), apoi m-am aruncat vanjos in pat hotarata sa dorm cu orice pret. Pot spune ca am reusit sa ma invart prin toate colturile patului inca o ora buna. Amintirile imi navaleau in minte din ce in ce mai agresiv si desi inca nu le percepeam clar incepeau sa ma agaseze tot mai tare. In cele din urma, pe la opt fara zece am deschis definitiv ochii si cu aceeasi privire dezamagita (vazand ceasul) mi-am infruntat amintirile. Abia atunci am realizat ca m-am trezit din nou in acelasi vis urat ca si ieri. Furioasa, am sarit in picioare si m-am tarat pana la baie. Confruntarea cu oglinda m-a dat gata. In fata mea statea un fel de umbra palida cu ochi tristi, cu un zambet stramb de prea multe incercari esuate de a parea real, cu o figura transfigurata de parca sufletul ar incerca sa evadeze prin porii fetei.
Am fugit de mine..inapoi in pat, numai ca, lucru trist, am inceput sa gandesc limpede...
"Nu am chef azi"- refrenul ultimelor zile. Nu am chef sa ma trezesc pentru ca nu am pentru ce. Stiu deja de la prima clipire din ce va consta ziua pe care sunt obligata sa o traiesc. Baie, calculator(ca sa frec niste ogoare virtuale -un joc stupid de farming), bucatarie, si iar calculator pana seara cand ma arunc in pat cu acelasi sentiment de glorie cu care m-am trezit, insa nu inaninte de a verifica inutil ora exacta si telefonul mobil(poate mi-a trimis un mesaj).
Cel mai tare mi-as dori sa dorm un somn de ani de zile pana cand va intra soarele si in camera mea fara ferestre. Am impresia ca daca dorm e mai bine, gandesc mai putin si deci gravitez intr-o stare de uitare benefica(cel putin aparent).
Mi-e lehamite sa ma misc, chiar si sa respir. Daca trebuie sa ma duc undeva parca ma doare fizic contactul cu aerul de afara, cu lumina directa, cu vocile celor din jur si ma deprima tot ce inregistrez intamplator cu ochiul meu trist de om bolnav de suflet negru.
Mi-e scarba si de mine. Nu m-am iubit niciodata, ce-i drept, dar azi mi-e mai urat ca niciodata de propria mea persoana . Nu am chef nici sa ma ingrijesc. Nu m-am spalat pe cap de cateva zile bune, am renuntat si la a ma pieptana si poate mi-ar fi lene si sa fac dus daca nu ar fi o vara atat de calda si lipicioasa. Stau in pijama pana spre pranz, cand ultima resursa de jena din mine ma convinge sa imi arunc ceva haine de casa pe mine, sa nu par atat de degenerata in fata parintilor.
Nu am chef nici de filme deoarece infatiseaza povesti ireale(?!) pe care eu nu le voi trai niciodata sau la care tanjeam nu demult. Totusi ca sa treaca ziua mai repede ma afund in seriale de criminalistica. Muzica ma sufoca. O sumedenie de melodii din playlist imi aduc aminte de ce a fost, de povestea recenta a acelor piese si scopul meu actual este sa uit sau macar sa nu gandesc. Tentativele de a asculta radio au esuat chiar azi . Obisnuiam sa ascult radio dimineata pana imi faceam cafeaua si mancam (numai bine prindeam cateva piese, ceva stiri si horoscopul), dar azi am ajuns la concluzia sanatoasa ca e mai bine fara acest mic bruiaj. Cineva a schimbat frecventa si a gasit siroposul Magic fm care difuzeaza numai piese romantice. Azi mi-a stat mancarea in gat de la dramaticul "If you don't know me by now", nici asa nu ma laud cu o pofta mare de mancare.
Nu am chef nici de citit. La mine nu e valabila ideea de catharsis prin lectura. O viata intreaga am stat si am citit si nu m-am ales nici cu o minte mai profunda, nici cu un vocabular elevat. Cititul imi aduce aminte ca mi-am pierdut patru ani in sala de lectura si m-am ales cu o diploma care nu ma ajuta cu nimic in viata...Deci pur si simplu nu am chef azi....sa traiesc.

Dar "s-a ridicat usor, avea un umar gol si zambetul amar: Baiete, esti prost, iar eu nu sunt o curva pe-un trotuar!"

Vara milion

Incet se scurge si vara asta si pentru prima data in viata(cred!) sunt recunoscatoare timpului ca are o meserie atat de nobila, si anume sa se scurga implacabil. Sunt satula pana peste cap de vara asta - vara milion de dezastre launtrice, vara care a topit mii si mii de vise si iluzii cu rasul sau had numit soare, vara care m-a alungat in cutii intunecoase numai ca sa nu vad ca afara viata se intampla ....cu altii.
Ce sa zic, senzuala sirena si anotimpul asta! Te ademeneste ca pe un Ulise retardat si pe urma te izbeste de toate stancile colturoase ale limanului de pe care te-a incantat. Si culmea ironiei, doar stii povestea acestui om viteaz amanuntit (ca nu ai facut literatura comparata degeaba) si deci stii cum a scapat de tentatie, dar tu esti omul modern care crede ca poate sfida cu succes pericolul si te arunci ca ultimul prost in valuri sa atingi niste himere (impulsionat si de niste camarazi care iti vand sfaturi expirate si fade). Desigur ca sfarsesti ciuruit si mizerabil. Viata si anotimpul nesfast!
Vara asta cred ca am experimentat toate nivelurile decaderii. Parca am fost personajul unui joc virtual ieftin. La inceput am gustat inselatorul vin al reusitelor ce m-a facut sa traiesc o halucinatie in care eram atotputernica, stapana peste destinul meu, ca apoi sa primesc palmele "revigorante" ale vietii ce m-au trezit la o realitate nu tocmai suava. Stiam eu inca de la prima inghititura a licorii blestemate ca nu trebuie sa ma incred in atata bine. Experientele anterioare ma avertizau, dar nu am vrut sa le dau ascultare. Tipic prostului, credeam ca de data asta poate va fi altfel, uitand ca in viata mea lucrurile nu se intampla decat intr-un singur fel. Tipar procustian al sortii - daca ceva nu se potriveste in cadrele prestabilite trebuie ciopartit.
Viata deja scartaia din toate incheieturile pe la mijlocului anotimpului si eu inca mai credeam in vise. Cred ca sunt masochista ca sa nu ma fac proasta pe fata:)).
Dar iata ca vara e pe sfarsite si viata e risipita in praful strazilor, iar eu m-am intors in lumea mea ponosita, singuratica si trista cu un gust amar atat de cunoscut(oare de unde?!). Si atunci cum sa nu laud trecerea timpului dupa o vara milion?

-Vino toamna, anotimp preferat cu iz de cangrena, si treci cu acele de ceata peste sufletul meu descompus de vara, vino si lipeste-mi ranile cu frunze ruginii, vino si adu uitarea!
-Sa nu astepti minuni de la luna septembrie! - imi sopti o amintire pierduta in cutele cearsafului.

Never forget this!

It is so true!

Smells like teen spirit

Un telefon scurt a fost generatorul intregii piese ce s-a jucat atat de natural in fata ochilor mei. Ma si mir cum de nu s-a pierdut pe drum avand in vedere ca lucrez la capatul lumii, unde si-a intarcat dracu' copiii (vorba basmelor);un adevarat amish paradise: no signal, no trains, no cops, no traffic lights ( almost), not a single luxury...
As putea chiar numi telefonul un mic santaj sentimental caruia iti este imposibil oarecum sa i te impotrivesti. Asadar m-am sacrificat in numele amintirilor comune si al sentimentelor (crestine:P) ce ma leaga de acest om atat de boem si la ora 4.20 l-am asteptat pe peronul 2 din mizerabila si fascinanta gara. Am ajuns la fix si, culmea intuitiei, m-am postat chiar in locul unde a coborat din tren "robotelul" meu. Desigur nu era singur. Un val de artisti sau pur si simplu boemi se revarsa pe peron in urma lui. Nonsalanti, indolenti, dezinvolti si nonconformisti atat in tinuta cat si in spirit, au luat repede in stapanire gara. In orice parte imi indreptam privirile ma izbea aceeasi senzatie stranie de deja-vu si undeva in masinaria ruginita a craniului o rotita a inceput sa macine aceste perceptii. Inaintand cu zambetul mecanic spoit pe buze, in timp ce o avalansa de informatii se rostogolea peste mine, am intrat in procesul de iluminare. Cum am putut sa uit? Era generatia pro a Timisoarei, acel teen spirit cu iz specific pe care in "navetele" mele la/ de la facultate l-am putut adulmeca atatia ani amarnici....
"Ne vedem joi!...." cineva a racnit langa mine atat de degajat si extaziat incat m-am intors brusc din era iluminata in era mallurilor (in permanenta constructie). Un membru al grupului de vamaioti isi canta "delirul" probabil gadilat de gandul "suvenirurilor" culese de la mare.
Zgomotosi si plini de viata am invadat terasa sordida a garii pentru a petrece timpul util, adica antrenandu-ne pentru drumul lung printr-o cura intensiva cu lichide energizante si nutritive impotriva dezhidratarii. E greu sa stai inchis intr-un compartiment atatea ore si sa respiri un aer uscat, lipsit de aburii sanatosi si revigoranti ai alcoolului. Si pentru ca stim ca tinerii sunt precauti in ceea ce priveste anumite nevoi, ne-am si aprovizionat cu cateva peturi de lichide carbogazoase pe baza de hamei..... In decursul a aproape doua ore am ascultat depanarea amintirilor de anul trecut, a grozaviilor si exceselor anterioare si desigur planurile pentru un 1 mai si "mai" bestial decat data trecuta. Am respirat si eu toate acele povesti despre "betie, cantec, ignoranta" si imi vajaia capul. Zambeam stupid si ma lasam vrajita de acest tors continuu al destinelor umane. Totul era atat de nefiresc, dar totusi interesant. In monotonia acelei gari si a orasului placid spiritul boem din jurul meu era ca o pata vibranda de culoare. Isi intindea atomii in functie de necesitati in toate directiile, insa se retracta mereu in acelasi punct - un du-te vino de stropi magnetizati.
Clocotul interior a luat proportii odata cu apropierea orei de plecare. Ne-am prelins prin gara pana pe peron. Cu emotie am cautat vagonul, bagajele s-au depozitat, ultimele glume s-au imprastiat printre scaunele rosii ale garii, ultimele fumuri de tigara s-au inhalat adanc cu speranta ca vor ramane agatate de plamani pe durata voiajului, ultimele priviri in jur (de recunoastere a altor camarazi de drum) si aceeasi emotie sporita. S-a auzit si semnalul de alarma. Toata lumea era deja imbarcata si atarna pe la usile si geamurile trenului. Eu inca traiam un vis parca. Ma cuprinse entzuiasmul si pe mine. Vag ma zgariau niste cuvinte auzite in timpul imbarcarii: un "Sarut mana" suierat cu flegmatism, dar il indeseam cu forta in tenebrele mintii. Euforia era inca deplina cand in usa trenului a aparut langa robotelul meu un pusti simpatic cu o sticla de bere aproape goala in mana. Suradea alcoolizat si putin incurcat. Mi-a captat atentia si curiozitatea. Oare ce naiba vroia sa faca? Dar nu a trebuit sa ma framant prea mult, caci imediat dupa aceasta interogatie launtrica am auzit :" Te rog frumos, arunci petul asta dupa ce plecam sau ma rog..." Si Lucifer a cazut din Paradis!! Intreaga vraja s-a destramat odata cu rostirea acestei incantatii. Am luat frumusel si voios sticla si in gandul meu cel trezit la crunta realitatea mi-am spus amarat "Of course, after all I'm just a recycle bin!" Dintr-o data am inteles ca eu sunt doar cea care face cu mana de pe peron, ca sunt rasuflata si depasita si ca pentru doua ore m-am simtit in mod pueril atom al acelui mare spirit crezand ca si eu urc in tren si traiesc marea aventura marina. Cu un gust amar, dar cu zambetul pe buze (pentru ca un om matur, deci intelept, nu se tradeaza) am facut cu mana tuturor euforicilor cunoscuti si anonimi din vagon si am privit nemiscata cum trenul se pierde in departare. Apoi am suspinat si am iesit din gara cu acelasi vers ticaindu-mi agasant in cap "Of course...."