Nu mai vreau sa fiu om. E prea lung sa fii om si e prea intens.
De ce nu te lasa in nefiinta sa alegi? De ce nu te intreaba nimeni "Ce vrei sa te nasti?" (asa stalcit cum suna)? Si asa viata te zguduie dupa bunul sau plac, macar pielea in care te incorseteaza sa te lase sa ti-o alegi singur...asa ca la piata.
Uite, daca pe mine m-ar fi intrebat cineva atunci ce vreau sa fiu as fi spus dintr-o rasuflare frunza....
As vrea sa fiu o frunza, o frunza de nuc cu nervuri serpuitoare si cu parfum amarui. Sa ma nasc intr-o zi oarecare de primavara (sa zicem vineri) asa din senin, fara gemete si scranceli, fara doctori sau moase si de prea mult drag mama creanga sa refuze sa imi taie cordonul ombilical. Sa am o mama inalta cu brate puternice ca sa ma poata ridica spre cer mai mereu si sa ma fereasca de ochii gri ai oamenilor. Sa cresc de-un verde crud orbitor pana la inceputul verii. Primavara sa imi fie copilaria cea fericita, decorata cu matisori si vant si ploi, iar vara, in arsita cumplita, sa imi traiesc adolescenta. Sa zaresc intr-o dimineata senina in bratul altei mame o frunza lunga, cu pleoape ademenitoare si sa ne iubim jumatate de vara. Sa ma paraseasca pentru o vrabie vicleana si sa sufar cumplit de prima deceptie amoroasa, apoi sa imi jur ca nu o sa imi mai dezlipesc ochii de pe cer pentru sentimente efemere. Sa ma scald in sudoarea verii pana incep sa imi apara primele pete de batranete cand intru intr-o melancolie acuta si iremediabila (sic!). De prea multa intelepciune sa incep sa ingalbenesc si sa ma garbovesc, sa ma lase incheieturile si sa o aud pe mama cum ma plange noaptea stiind ca se apropie ziua in care trebuie sa imi dea drumul. Apoi intr-o dupa amiaza rece de inceput de octombrie, un vant puternic sa ma smulga din bratele mamei. Sa o vad cum se apleaca dupa mine intr-o incercare disperata de a ma salva, dar in zadar. Si sa cad pe iarba printre alte frunze unde dupa o agonie de cateva zile sa ma usuc pana la ultimul nerv. Intr-o zi fara ploi cineva sa ma arunce intr-un morman de alte cadavre in putrezire si sa imi dea foc precum marilor conducatori din vremurile de demult. Sa ma transform intr-un rotocol de fum amarui pe care vantul sa il imprastie in aer soptindu-mi epitaful. "Memento mori"....
De ce nu te lasa in nefiinta sa alegi? De ce nu te intreaba nimeni "Ce vrei sa te nasti?" (asa stalcit cum suna)? Si asa viata te zguduie dupa bunul sau plac, macar pielea in care te incorseteaza sa te lase sa ti-o alegi singur...asa ca la piata.
Uite, daca pe mine m-ar fi intrebat cineva atunci ce vreau sa fiu as fi spus dintr-o rasuflare frunza....
As vrea sa fiu o frunza, o frunza de nuc cu nervuri serpuitoare si cu parfum amarui. Sa ma nasc intr-o zi oarecare de primavara (sa zicem vineri) asa din senin, fara gemete si scranceli, fara doctori sau moase si de prea mult drag mama creanga sa refuze sa imi taie cordonul ombilical. Sa am o mama inalta cu brate puternice ca sa ma poata ridica spre cer mai mereu si sa ma fereasca de ochii gri ai oamenilor. Sa cresc de-un verde crud orbitor pana la inceputul verii. Primavara sa imi fie copilaria cea fericita, decorata cu matisori si vant si ploi, iar vara, in arsita cumplita, sa imi traiesc adolescenta. Sa zaresc intr-o dimineata senina in bratul altei mame o frunza lunga, cu pleoape ademenitoare si sa ne iubim jumatate de vara. Sa ma paraseasca pentru o vrabie vicleana si sa sufar cumplit de prima deceptie amoroasa, apoi sa imi jur ca nu o sa imi mai dezlipesc ochii de pe cer pentru sentimente efemere. Sa ma scald in sudoarea verii pana incep sa imi apara primele pete de batranete cand intru intr-o melancolie acuta si iremediabila (sic!). De prea multa intelepciune sa incep sa ingalbenesc si sa ma garbovesc, sa ma lase incheieturile si sa o aud pe mama cum ma plange noaptea stiind ca se apropie ziua in care trebuie sa imi dea drumul. Apoi intr-o dupa amiaza rece de inceput de octombrie, un vant puternic sa ma smulga din bratele mamei. Sa o vad cum se apleaca dupa mine intr-o incercare disperata de a ma salva, dar in zadar. Si sa cad pe iarba printre alte frunze unde dupa o agonie de cateva zile sa ma usuc pana la ultimul nerv. Intr-o zi fara ploi cineva sa ma arunce intr-un morman de alte cadavre in putrezire si sa imi dea foc precum marilor conducatori din vremurile de demult. Sa ma transform intr-un rotocol de fum amarui pe care vantul sa il imprastie in aer soptindu-mi epitaful. "Memento mori"....
Da. Stintele exacte au rolul de..a fi exacte. De a ne aduce pe noi visatorii pe pamant. Ca daca ne-am naste toti filosofi am ajunge la concluzia ca tot ce zboara se mananca.Poate chiar si la propriu :)).
RăspundețiȘtergereBine,dar asta nu inseamna ca nu sunt indreptatita sa nu le sufar :-L.
RăspundețiȘtergeresincere felicitari pentru(cel putin pentru mine) unul din cele mai frumoase articole citite pe un blog...e superb...m-ai facut sa ma gandesc pentru cateva secunde:eu ce mi-as dori sa fiu?...eu?...fluture...imi plac gandurile tale dar ma doare nefericirea ta...abia astept in noiembrie sa ne vedem si sa vorbim...pana atunci take care!
RăspundețiȘtergeremersi mult:)
RăspundețiȘtergereatunci nu mai e mult pana vii:D