Niste nori in cafea

I had some dreams.....
they were clouds in my coffee...

Ai reusit inca o data sa ma strivesti sub talpa indiferentei tale de dobitoc innascut. Ma simt atat de umilita si mai ales proasta, incredibil de proasta. Nu stiu ce magnet ma atrage atat de irezistibil catre tine. Sunt constienta ca nu esti demn nici macar de o secunda din timpul meu sufletesc, si totusi imi umplu ceasurile sufletului cu atomi din tine, dintr-un tine vazut desigur din prisma mea (atat de ireal deci). Inteleg foarte bine ca ai plecat din anotimpul meu, si totusi te caut sub toate frunzele din mine si mangai ore intregi urma pasilor tai pe aleile noroiase ale sufletului. E ca si cum as trai cu realitatea crustata pe constiinta si as refuza sa o vad. Stiu ca trebuie sa te las in urma, intr-un timp trecut, dar mereu se intampla ceva care mi te azvarle in cale in bucati aproape insesizabile. Si stiu ca aceste fapte banale se numesc doar coincidente, insa eu le vad ca niste semne ale destinului, de parca povestea noastra e menita sa se incheie intr-un alt anotimp, nu acum..... Totul se rezuma la prostia mea de a ma capacita sa cred in ceva ce nu este.

Dimineata asta am indraznit in mod stupid o apropiere. La inceput chiar a fost inocenta, pur amicala, dar pe masura ce conversatia noastra banala inainta m-am aprins, m-am entuziasmat singura...pentru nimic. Nu mi-ai promis nimic, doar eu am intrevazut intre randurile tale toate sperantele din lumea asta cred. In ochii mei atarnau deja toate visele unui viitor apropiat si te-am crezut cand mi-ai spus ca revii dupa o tigara, chiar te-am crezut....Am asteptat cu sufletul usor sa imi scrii ca esti, dar nu te-ai mai intors la mine, desi stiu ca ai fost in fata calculatorului si ai preferat sa te joci un joc stupid. Pe masura ce sentimentul de abandon si dezinteres total mi s-a inflitrat in minte, sufletul atat de luminat si de usor mi s-a intunecat cu violenta. M-a durut enorm golul din stomac. M-a durut prostia cu care am crezut in nimic, prostia cu care m-am agatat de un fir delicat de vis. M-au durut randurile cartii pe care ma chinuiam sa o citesc doar ca sa evadez din cotidian. In mod ironic m-am regasit intr-un personaj care nu vroia sa accepte realitatea (cum am putut sa dau tocmai de aceasta carte acum?!). M-a usturat pe constiinta amintirea acelui "turn the page" pe care l-am intreprins saptamana aceasta.....Si m-am simtit umilita. Da, asta e cuvantul, umilita, injosita, cu inima calcata in picioare fara cea mai mica urma de remuscare.
Inca o palma de la destin si inca din initiativa mea. O merit din plin. Asa imi trebuie daca in dimineata asta am vazut nori pufosi plutind in ceasca cu cafea...niste iluzii...

Game over

Azi mi s-a pus pata. M-am saturat de imbecilitatea cu care inca ma agat de un vis terminat. Gata!
Am ascultat "Cantecul lebedei" ca un memento, "Cimitir de amintiri" ca un fel de requiem , apoi "Who needs love?" si am intors pagina....

Viziuni

"Hey now, hey now, don't dream it's over..." - asa a inceput sambata. Cu aceste cuvinte a hotarat radioul sa imi ureze buna dimineata.
" Ha, ha!" - i-am raspuns somnoroasa in timp ce bajbaiam dupa ibricul de cafea.
Apoi, ca nici din intamplare sa nu am macar o dimineata normala, am constatat cu stupoare ca dragii mei parinti m-au lasat si fara paine....Si asa am ajuns cu parul ciufulit (periat pe alocuri), cu ochii umflati de nesomn si cu un chef imens in alimentara de la colt. M-am strufocat putin sa aleg painea ideala dintre mormanele aruncate pe raft, chipurile sa treaca timpul pana vanzatoarea isi face numarul cu nu stiu ce amica de la care vroia sa scoata promisiunea unui comision, pe urma m-am agatat de o paine la fel de banala ca si mine si m-am intors spre casa de marcat. A fost cea mai gresita miscare a zilei pentru ca intamplator ochii mi s-au fixat pe un sir de Mos Craciuni aliniati frumos chiar langa raftul de paine... Si asa mi-am amintit ca amr foarte putin pana la Craciun. Ah da, frumoasele sarbatori.....Dar gandurile care ma navaleau au fost risipite de ochii plictisiti ai vanzatoarei care printr-un semn al capului m-a intrebat ce poftesc. I-am trantit painea pe pult si am platit in timp ce glasul meu interior ii urla: "Vreau si eu un sapun de lux si o sfoara!", apoi am iesit evitand sa privesc spre sirul multicolor cu sclipiri vesele.

Pe strada pustie au inceput sa se ingramadeasca in clipa de fata toate gandurile pentru care din nefericire nu am gasit niciun element perturbator...Primul gand care mi-a zguduit creierul a fost "decembrie= plus 1". La naiba, acelasi film vechi va rula in ziua cu pricina si eu va trebui sa zambesc( ca de fiecare data) si sa multumesc tuturor pentru gratulari. Nu intrevad nimic nou si inedit de fericitul eveniment. Apoi o sa intram in marea agitatie a sarbatorilor- aceeasi agitatie stupida. Curatenia generala de acasa! Din start nu are noima pentru ca e lucru stiut ca de cum primim vacanta/concediul inchidem usa dupa noi si plecam la sat. Si atunci pentru ce? Din masochismul de a efectua o munca in plus, probabil. Si daca tot m-am antrenat in scuturatul covoarelor, aspirat si sters praful de cum ajung la sat pot sa ma apuc de treaba asta sublima de gospodina. Mai ceva ca in Evul Mediu! Ingerul casei (adica eu) o sa efectueze intr-un timp record toate aceste indatoriri, pana salele ii amortesc si il dor si oasele pe care nu le are. Pe urma o sa mergem cu tata la vanatoare de brazi. Mereu visez la un brad des si frumos si mereu ne alegem cu un bat tepos cu cateva crengi jalnice si labartate care numai ne incurca trecerea pe hol. Saloanele, un alt vis de invidiat! Aceeasi bafta o avem ca si la cumpararea bradului: ori lipsesc cu desavarsire, ori gasim doar sortimente dubioase, cu gust interesant. Dar durerea mea legata de saloane e bivalenta, caci si legatul lor intra in atributiile mele. Urasc sa leg saloane, dar pentru ca dragii mei parinti urasc treaba asta si mai tare s-au gandit sa-mi predea stafeta in numele anilor sacrificati cu aceasta indeletnicire pe cand eram copil si creadeam in mitul bradului adus de Mosu'. Si dupa chinul meu cu saloanele o sa urmeze actiunea impodobitul bradului. O sa ma imbarbatez sa ies in holul friguros si o sa ma amagesc cu niste colinde( crezand in mod eronat ca spiritul sarbatorilor ma va inunda cu caldura ce lipseste din hol) in timp ce saloanele zboara la nimereala pe crengile bradului anemic. Mereu fac pauza intre saloane si globuri, pentru ca, oricat
de mult incerc sa ma conving ca o sa reusesc sa indeplinesc misiunea fara oprire, corpul meu imi demonstreaza contrariul. Cand nu imi mai simt degetele intru in camera si ma incolacesc pe teracota, apoi dezamortita putin imi fac curaj sa continui. Dupa terminarea bradului o sa ies in bucatarie sa vad cum stam la capitolul "meniul de sarbatori"(mereu aceleasi feluri de mancare). Am renuntat sa mai vin cu idei noi. Nu am noroc la retete de pe net. Mereu le lipseste vreun ingredient esential sau poate mie imi lipseste talentul de a le realiza cu succes. Ei, si dupa o munca sisifica ma pot si eu spala si pot sa astept nimicul....adica trecerea monotona a zilelor de sarbatoare: aceleasi filme la televizor, aceeasi muzica la radio, aceleasi cadouri stupide sub brad (sosete si papuci de casa:)) ), aceeasi vorbarie goala, aceiasi nervi, aceleasi regrele si melancolii, acelasi gust amar al bauturii, acelasi feeling de solitudine desi sunt inconjurata de apropiati, aceleasi mesaje siropoase, aceleasi urari lipsite de continut.....Si pe urma 31 decembrie......ohhhhh.....dar asta e o alta poveste.....
La radio mergea "California girls", iar eu ma chinuiam sa desfac painea cumparata. Era timpul sa imi incep ziua de sambata....

Amar

Scarba de viata - cu atat am mai ramas. In fiecare dimineata deschid ochii fara chef, ma ridic cu amaraciune si stau cateva clipe bune cu capul aplecat, apoi imi tarasc fiinta in existenta mecanica.
Stiu ca nimic spectaculos nu ma asteapta.Mereu aceleasi lucruri purtand doar alte masti si peste tot planeaza constiinta esecului. Si daca prin ceva minune se intampla sa am vreun succes de o ora, incatarea acelei clipe va fi sufocata de zeci de ore de amaraciune si umilinte.
Am ajuns sa ma plimb ca o marioneta printe miile de secunde de asa-zisa viata. Ma las manuita de acea forta mult mai puternica decat vointa mea, acea forta care mi-a demonstrat in repetate randuri ca AICI nu eu hotarasc asupra vietii mele. La ce bun sa ma mai impotrivesc?
Incet o sa uit de mine, de visele mele, de marile asteptari, de petele de culoare din viata. O sa ma transform intr-o umbra gri care in mod bizar e infipta in trotuar.
Numai amintirile ma mai ustura ca niste rani deschise.....

Astept amnezia totala....

Can you fix it?

When I was little dad used to help me a lot by repairing the insignificant things which surrounded me and my special world. There was always something stupid to repair: a doll house, a chair, a bed, a table.
You know, I had a very fertile imagination and my doll house looked like a frame of some strange real home. This is why dad was a permanent handyman around the mini-house of "Sweet" family(that was my doll's surname) being paid in hugs and smiles. Every maintenance had the same rite. I always asked him in a flattering manner to help me, he always said no, then I started to beg and cry so painfully that he always ended up taking his tools and trying to solve my vital problems.
It was a very comforting feeling of knowing that I could always count on him. He was there for me no matter what.
He used to be an animated component of my world....Now he is just a decorating component of it... Time always destroys human relationships.

I sometimes look at him and I see in his eyes the unsaid question "What's wrong?". I want to go to him and say "My heart is broken. Can you fix it?", but I just walk away silently because I know that he doesn't have anymore the magic toolbox or the skills to fix something in my life.

Reamonn - Star

Asculta mai multe audio diverse

And everybody knows my feeling of a LONELY DAY

And if you go, I wanna go with you
And if you die, I wanna die with you
Take your hand and walk away....

Replica la un articol despre umor

"Love hurts"- cu melodia asta am pornit spre serviciu azi dimineata. Ironie curata! Cred ca Dumnezeu era pus pe glume ( ca sa folosesc ideile dintr-un articol citit astazi pe blog ;;) ), dar umorul Lui e cam negru in ceea ce ma priveste pe mine.
Eram deja cu capsa pusa. Desi dimineata m-am trezit fara dureri sufletesti, doar cu usoara stare de "nu am chef azi", in tramvai nu stiu prin ce miracol am reusit sa ma "pufnesc". Si atunci a mai cazut peste mine si "rasul" matinal al Lui Dumnezeu....Si dai cu "Love hurts, love scars, love wounds and mars/Any heart not tough or strong enough/ To take a lot of pain, take a lot of pain..". Am ascultat cu stoicism (sa zic asa) intreaga suferinta cantata cu voce ragusita incercand sa iau lucrurile ca atare, fara tragedie. Imi ziceam ca e doar o coincidenta. N-are Dumnezeu chef de glume chiar luni la ora 6.30. Dar mi-am dat seama repede ca m-am inselat in momentul in care au rasunat si blandele vocalize ale lui Geri Halliwell "The sun is going down on me/As she surrenders to the sea...". Am crezut ca tampesc. Dar ca sa rad impreuna cu Dumnezeu mi-am astupat urechile sufletului si m-am antrenat intr-o vorbarie goala cu colega de langa mine.....Palavrageala curata- iata rasul meu intors spre chicotul dintre nori. Numai ca am impresia ca Lui Dumnezeu ii place sa rada ultimul....caci la intoarcere, asa inainte de destinatia finala, m-a blagoslovit cu melodramatica Whitney si "If I should stay, /I would only be in your way. /So I'll go, but I know /I'll think of you ev'ry step of the way. /And I will always love you". SIC! Asta numesc eu umor curat!:))