Azi sunt singura cu adevarat. Am ramas doar eu printre lucrurile ce ma inconjoara.
Stau intinsa pe pat si o curiozitate nevrotica ma imbie sa iscodesc casa misterioasa cu obloane albastre, pereti plini de igrasie si acoperis de stuf putred. De ce nu? Nu are usa propriu-zisa, dar se spune ca daca inchizi ochii si te concentrezi asupra celor doua obloane albastre o forta tainica te trage inauntru fara sa iti dai seama.
Ma trezesc pasind intr-un hol lung in capatul caruia o usa de sticla asteapta sa fie deschisa. Nimic spectaculos - un patefon antic ce zgarie aceeasi placa de o eternitate, un album soios cu cateva poze decolorate si niste reviste ingalbenite de vreme. Putin dezamagita ridic albumul si incep sa il rasfoiesc. Cineva asculta muzica la casti, aceeasi persoana sta in fata facultatii in roba neagra si zambeste prostesc cu ochii fixati intr-un vis indepartat, oameni in jurul unei mese antrenati intr-o conversatie absurda in care nimeni nu asculta pe nimeni, curtea unei scoli plina de copii si o poza foarte stearsa in care abia se pot deslusi doua siluete plutind euforic. Asez albumul la loc si in miscarea mea lenesa citesc cateva cuvinte din revistele deschise - articole insipide despre fapte de viata.
"Coridorul asta e atat de banal. Sincer, speram ceva mai palpitant. Poate dupa usa o sa aflu si lucruri interesante."- cu aceste ganduri ma avant spre capatul culoarului si deschid usa cu energie intrand intr-o incapare mare, slab luminata de niste raze razlete care s-au incumetat sa pandeasca prin fisurile draperiei. In aerul inchis plutesc fire microscopice de praf, probabil alungate din stratul gros depus pe mobilier. Rafturi cat peretele adapostesc suveniruri ciudate, asezate anapoda, unele ciobite sau chiar sparte, dar totusi pastrate ca o dovada parca. Din grosimea colbului de pe ele as putea stabili chiar o ierarhie a vechimii si utilizarii lor. Pe masa din mijloc sunt ingramadite zeci de manuscrise in jurul unei masini de scris care functioneaza singura. Ma uit la ceea ce dactilografiaza: "...plictis primordial, ispita, dorinta arzanda, sacrificiu absurd si deci interzis, scrum, vid, bezna, gust amar, prostie in fond..." - un sir interminabil de cuvinte, lispit de logica si sens. Fotoliile si canapeaua tin si ele intre bratele prafuite foi pline de nonsensuri. O vitrina imi atrage atentia. Emana mister datorita imposibilatii de a inventaria anticariatul din spatele sticlei imbacsite. Aproape ca imi lipesc genele de geamul ei in curiozitatea mea, dar abia daca intrezaresc niste contururi vagi. Hotarata dau sa inlatur sticla cand un falfait abia perceptibil ma blocheaza cu mana in aer. Imi intorc ochii in toate partile, dar nimic in afara jocului etern al prafului si al sunetului monoton al masinii de scris. Renunt la vitrina si ma duc la usa numarul doi. Cu un fior rece apas pe clanta si imping hotarata bucata posomorata de lemn care opune ceva rezistenta. Ma izbeste indata o bezna cu miros de mucegai. Cu ochi concentrati incerc sa sfasii intunericul in timp ce picioarele pipaie podeaua la fiecare pas. Nu vad, dar simt ca pasesc pe hartii rasfirate pretutindeni. In aer se invarte ceva obsesiv. Mi se face cam frica si instinctiv pipai vascozitatea beznei in speranta de a gasi ceva stabil. Peretii sunt imbracati in rafturi de carti sau poate manuscrise inghesuite una langa alta in dezordine. Simt denivelarile dintre ele cu varful degetelor. Fosnetul din jurul meu imi ingheata miscarea si intr-o incercare crispata de a ma intoarce rastorn ceva ce cade pe podea cu un zgomot taios. In acelasi moment zeci de maini minuscule imi ating trupul in goana lor nebuna incalcindu-se in parul meu lung si cret. Un strigat scurt se izbeste de pereti si se intoarce in mine prin urechi, apoi ma simt purtata pana la usa de niste picioare care invata sa umble parca. Odata cu mine din incaperea neagra tasnesc si falfairile necunoscute si abia la lumina palida a incaperii imi dau seama ca ceea ce am zgandarit e doar un imperiu de molii, fluturi urati care rod tot in calea lor, care distrug, altereaza, devoreaza cu lacomie toate lucrurile frumoase. Erau inchisi acolo unde poate nu mai aveau ce sa strice si eu, din prostie, i-am adus si in camera amintirilor inca intacte. Cu sentimentul de vinovatie al celui care a deschis cutia Pandorei aplec capul si ies pe hol inchizand cu grija usa dupa mine, macar aici. Apoi inchid ochii si ma gandesc la obloanele albastre...
Azi sunt singura cu adevarat, doar eu si lucrurile ce ma inconjoara. Stau intinsa pe pat si ma gandesc cu tristete la casa cu obloane albastre si acoperis de stuf putred, ma gandesc la casa cu molii.
